Când n-ai fost aici,
m-am redus la schița unui zâmbet

ridicat puțin, de dragul artei,
cât să încapă într-o ramă.

Acoperită de pânze anonime,
păream o capodoperă
părăsită de artist.

Îmi spuneau că înghețasem
prinsă în tine

ca piatra într-un pandantiv.
Nu i-am contrazis.

Subțiată în tușul unor forme literale,
dintr-un necitit poem desăvârșit,
am rămas vie într-o limbă moartă.

Nici acum nu știu.
Tu ai plecat crezând că există gesturi definitive?
Irevocabil, greșit!

Am intrat în clipa prelungă a aducerii aminte
de parcă aș fi fost dintotdeauna aici.

De pretutindeni îmbrățisez infinitul.
Împreună din nou,
alcătuim măreția perfecțiunilor mici.