Cadavrul nr. 2,
umbra undei reflectată în retina mea dreaptă,
mâinile strânse pentru a apuca nisipurile mediteraneene
purtate sub pantaloni roșii de surf.
Cadavrul nr. 7,
încercări înăbușite de a țipa în adâncul stomacului
Marrakech foi de hașiș în buzunarele mele,
banii puțini, semănați între poșetă și pantaloni,
m-au condus la gura prăpastiei.
Cadavrul nr. 12,
“Eloì, Eloì, lemà sabachtàni”,
nu-mi amintesc cine a strigat-o la cine
nefiind scris în Coran:
Și eu am murit chemându-l în zadar.
Cadavrul nr. 18,
retras pe drumurile dintre dunele Misuratei,
într-un slalom însetat între rachetele prietene și inamice,
să mori de apă.
Cadavrul nr. 20,
deși nomazii, ca mine, șovăie
pe navele din deșert, fluidități detonate,
nu se vor obișnui niciodată să se înece.
Fiecare mormânt al unui emigrant necunoscut
șoptește că e greu de îmbrățișat
o moarte care vine din mare.