Mi-am luat urletul neputinței și l-am spart de tăcerea ta,

Am strâns cioburile și le-am îndesat în inimă,

Să dau vina pe ele, nu pe ea,

Când mă înec cu sângele ce o golește de tine.

Cuvintele nespuse nu mai dor,

Le las să se usuce și mor și eu cu ele,

Îmbrățișate într-o veșnicie infimă,

Cât fericirea noastră.