— Acuma degeaba urlă.

— Adică fără rost.

— Da´ mai înainte urla cu rost?

— Cât de cât.

— Și care era rostul ăla?

— Urla cât urla și poate se liniștea.

— Și dacă se liniștea, ce?

— Nu mai făcea ce-a făcut. Dar acuma a făcut-o și aia e. Și poate să urle oricât, că de liniștit nu se mai liniștește.

— Lasă că niciodată n-a fost prea liniștit.

— Mai era câteodată. Cu ea.

— Numa´ că acuma ea nu mai e.

— Cumva tot e.

— Cum e?

— Uite-așa. E și gata.

— Unde?

— În gândul lui.

— Adică poate cineva să fie doar în gândul altcuiva?

— Poate.

— Nu poate. Cineva e, doar dacă e.

Nu era adevărat. Cineva putea să fie și dacă nu era. Ana nu mai era. Dar rămăsese toată în felul în care se uita la el când mânca, în mâna pe care i-o trecea peste frunte, în părul ud de la furtună, în zâmbet, în lacrimi, în întrebările ei disperate de ce, Manole? de ce? de ce? în rugămințile de a cruța măcar copilul, dragostea lor, carne din carnea lor, sânge din sângele lor, în gura ei plină de mortar, care după o vreme n-a mai putut nici să întrebe, nici să roage, în ochii secați de lacrimi, dar mai ales în inimă, în inima care a bătut atât de tare încât părea că avea să dărâme zidul, în inima care a plâns în locul ochilor după ce s-au acoperit de beznă, în inima care s-a auzit multă vreme după ce nu i s-a mai auzit respirația, încet, din ce în ce mai încet, până când s-a făcut liniște și nu s-a mai auzit nimic, nimic.

Nu s-a mai auzit Manole care, în genunchi în fața Anei, îmbrățișa zidul. Nu s-au mai auzit oamenii, îngenunchiați și ei cu fața spre biserică. Nu s-a mai auzit pământul. Și nu ne-am mai auzit nici noi. Doar spre seară, când lumina începuse să se piardă printre brazi, s-a ridicat un fel de vuiet de undeva, parcă din adâncurile pământului. L-am auzit toate. Și niciuna n-a îndrăznit să spună că a fost vântul.