Nu se terminase încă pauza când i-am auzit tocurile țăcănind pe hol. Veneau de departe și se apropiau încet, ca într-un film de groază. Cineva a zis e ea! și am tăcut dintr-o dată cu toții. Pereții au devenit transparenți, îi vedeam pantofii călcând pe dungile dintre dalele de mozaic, pas după pas, dungă după dungă, țăcănit după țăcănit, ne zgâriau ochii și mințile, ni se izbeau de gânduri, ni se loveau de coaste, ni se scurgeau pe picioare în jos și se duceau din ce în ce mai departe pe dușumelele murdare până când se întâlneau cu ei înșiși pe dalele de mozaic, țac-țac, pas după pas, ar fi putut să meargă mai departe, să se ducă la a X-a C sau chiar dincolo, la a XI-a B, dar n-au făcut asta, au mai țăcănit un pic și s-au oprit în fața ușii noastre. Liniștea s-a strecurat prin gaura cheii și a pătruns în clasă otrăvindu-ne, zâmbetele ni s-au stins, vorbele ne-au amuțit și mâinile ne-au căzut inerte pe bănci, tăceam și număram secundele, 60 de secunde – 1 minut, 2700 de secunde – 45 de minute, nu era așa de mult, tot ce aveam de făcut era să numărăm până la 2700.

Ușa s-a deschis, țac-țac, boturile pantofilor au spart aerul rece dintre bănci și catedră, bună ziua, profesoara de chimie este bolnavă și eu îi țin locul, a spus ea, iar noi am tăcut și am așteptat, ce puteam să facem? Eu nu pot să predau o lecție de chimie, așa că vă las 30 de minute să scrieți o pagină cu ce vreți voi, cu amintiri din vacanță, cu ultima carte citită, cu o întâmplare extraordinară din viața voastră, orice, absolut orice. La sfârșit, cine vrea, citește cu voce tare ce a scris.

Am început să scriem, nu se auzea nimic în afară de fâșâitul hârtiilor și de clănțănitul mărunt al pixurilor, scriam fără să ne gândim și mai ales fără să ne oprim, un băiat de pe rândul de la fereastră și-a aruncat privirea afară și de la catedră a răsunat o tuse cu subînțeles, colega mea de bancă a scăpat pixul pe jos și de la catedră s-a auzit un oftat greu, nu căscați gura pe fereastră, nu scăpați pixul din mână. Scrieți. Doar nu v-am cerut mare lucru. Nu ne ceruse mare lucru, dar era lucru mare ce ne cerea, prin frunzele arse de brumă ale plopilor lumina se strecura în fire de aur și porumbeii zburau în stoluri, un porumbel alb, un porumbel gri cu reflexe mov și altul maroniu cu pete, oare câte secunde trecuseră și câte mai rămăseseră? nu știa nimeni și nimeni n-avea curaj să verifice, deasupra capetelor ni se legăna o clepsidră vopsită în negru, mai trecea o clipă, mai cădea un fir de nisip și se mai năștea o literă întunecată pe foile albe.

O frunză s-a izbit de geam ca o pasăre bolnavă, i-am văzut ochii tulburi și i-am auzit țipătul, afară era toamnă dar la noi în clasă se simțea iarna deja, cele 30 de minute s-au terminat. Cine vrea să citească ce a scris? pixurile și-au oprit clănțănitul, foile și-au înghețat fâșâitul, iar inimile noastre s-au oprit și ele, nu clipeam și nu respiram, o privire albastră trecea înghețată pe deasupra noastră, haideți, dacă nu vă hotărâți o să aleg eu și n-o să vă fie bine, s-a auzit de la catedră, țac-țac, tocurile au început să se plimbe printre bănci, un băiat de pe rândul de la fereastră s-a uitat pentru o clipă afară, colega mea de bancă a scăpat din nou pixul, s-a auzit o tuse cu subînțeles și un oftat greu.

Nu-mi amintesc cum și de ce m-am ridicat în picioare, iar felul în care am citit mi s-a șters de tot din minte, oare mi-a tremurat vocea? m-am bâlbâit? mi s-a uscat gura, m-am înroșit, m-am mutat de pe un picior pe altul? mi-au transpirat palmele și fruntea? mi s-au umezit tâmplele? Nu mai știu. Tot ce-mi mai amintesc e o privire albastră, țăcănitul tocurilor în drum spre catedră și o voce venită parcă din altă lume: băiete, pentru compunerea asta îți scad nota la purtare.

*

Am lăsat foaia pe bancă și m-am așezat. Tocurile au țăcănit încetișor spre catedră. A deschis catalogul și și-a înfipt ochii albaștri în ochii mei:

• Băiete, pentru compunerea asta îți scad nota la purtare, a spus.

M-am uitat pe fereastră. Cerul se întunecase iar porumbeii dispăruseră. Venise iarna.