Un bâzâit. Subțire ca al elasticului cu care m-a pocnit ieri Pavel. Din senin m-a pocnit. Nu-i făcusem nimic. De-abia mă trezisem, când s-a strecurat lângă patul meu și m-a pocnit. Ciupitura elasticului mai mult m-a speriat decât m-a durut. Dar cel mai tare m-a durut râsul. Râsul lui Pavel și al celorlalți. Râdeau de mine. Nu-mi iese din minte râsul lor și bâzâitul subțire al elasticului.
Sunt la mine în cameră. E întuneric și sunt singură. Fără Pavel, fără copiii de la grădiniță. Aici nu râde nimeni de mine. Dar totuși, ceva bâzâie pe deasupra mea. Un elastic nevăzut care poate să mă pocnească din clipă în clipă. Să mă pocnească, nu-mi pasă! Măcar aici n-are cine să râdă de mine.
Din câte râsete se naște o lacrimă?
*
După ce m-a lovit cu elasticul, Pavel mi-a spus că sunt grasă – grasa-somnoroasa, e mare cât casa – iar ceilalți copii au râs. A intrat Miss și a bătut din palme. Se terminase somnul de după-amiază, letʹs play outside. Am vrut să ies printre primii. Să nu fiu iarăși ultima, să nu-mi spună Pavel că am rămas să pârăsc. Dar cum m-am dat jos din pat, cum m-am împiedicat. Copiii m-au împins din spate. Am căzut. Au trecut cu toții pe lângă mine în fugă, urlând pe zece voci. A lui Pavel se auzea cel mai tare. Celelalte o înveleau într-un fel de bâzâit. M-am ridicat… m-am scuturat… și tot ultima am ajuns în curte. Elasticul m-a pocnit pe obraz. Mi-a tăiat o dungă roșie care zvâcnea ca un limax înainte să moară. Grasa-pârâcioasa…
*
… pârâcioasa, pârâcioasa… cuvintele se lovesc de pereții pe care îi ghicesc în întuneric doar după zgomotul înfundat al izbiturii. Sunt o grasă pârâcioasă care trebuie plesnită cu elasticul. Să mă învăț minte să nu mai pârăsc.
Să nu mă mai împiedic.
Să nu mai fiu grasă.
Bzzzz. Oare cum a făcut Pavel să aducă bâzâitul elasticului și aici, la mine în cameră? Și încă nu unul, ci mai multe. Mai depărtate, mai apropiate. Unul îmi trece chiar pe lângă ureche. Îl aud atât de tare încât îmi intră în piele, în cap, în inimă. Zgârmă în mine cum scurmăm noi la groapa cu nisip. Scrâșnește, trosnește. Se îndepărtează pentru o clipă, ca să se întoarcă bâzâind și mai tare. Inima îmi bate în gât; în cap îmi pocnesc gândurile ca niște ciocane.
*
Îmi frecam obrazul și-mi țineam lacrimile. Nu, dunga roșie nu dispare dacă freci, atâta lucru pricepeam și eu. Nu era o dungă de cretă sau de acuarelă. Era o dungă de durere. De sânge și rușine. Îmi frecam obrazul să se înroșească cu totul sau măcar să acopăr urma cu degetele. Să nu mă întrebe Miss ce am pățit, să nu fiu nici grasa-pârâcioasa, nici grasa-mincinoasa. Ne-am așezat la măsuță. Bine, eu n-am mai avut loc. Pavel se așezase pe două scaune, iar eu am ajuns ca de obicei ultima. Pe masă era o plasă cu mandarine. Copiii s-au repezit la ea. Am întins și eu mâna. A urmat grasa-baroasa, ne mănâncă plasa apoi bâzâitul subțire și jap! un elastic peste degete.
*
- Mamă, ce înseamnă baroasă?
- Nu înseamnă nimic.
Baroasă nu înseamnă nimic. Nimic. Cuvântul ăsta nu există, iar eu nu l-am auzit niciodată. Bzzzz. Îmi întorc capul, îmi acopăr fața. Dar bâzâitul continuă să se audă, să-mi vâjâie pe la urechi, să mă cresteze, să mă facă bucăți și ca pe o grămadă de piese de puzzle să mă lase să cad, să mă izbesc de podea, să plâng, să tac, dar de ce să tac? de ce să-i las? de ce să nu mă duc eu odată la Pavel să-l împing în perete? să-i iau elasticul și să-l pocnesc cu el de o sută de ori? să-i arăt ce e durerea? să-l învăț să-și oprească plânsul și să-și înghită nodul ăla mare care-ți apare în gât odată cu lacrimile. Doar sunt mai mare ca el. Sunt mai mare ca toți de la grădiniță. Și decât Mara și decât Luca și decât Toma. Sunt grasa-baroasa. Și mâine o să-i bat pe toți.
Bzzzz. Bâzâitul ăsta nu e de la niciun elastic. Elasticul nu există. Nu mai există. Bâzâitul ăsta e de la un țânțar. Sau de la mai mulți. Care n-au de ce să stea la mine în cameră. Și nici n-o să mai stea. Locul lor e afară. Pe câmp. În parc. Treaba lor.
- Tată, ce înseamnă baroasă?
- Barosul e un ciocan mare și foarte greu. Iar baroasa… e o fată-baros.
În casă n-au ce să caute nici țânțarii, nici gândacii, nici păienjenii. Eu nu mă duc peste ei. Nici ei să nu vină peste mine. Bzzzz. Aud râsetele copiilor. Obrajii mi se încălzesc și-mi pulsează ca limacșii. Îmi duc mâna la obraz. Dar o opresc la jumătatea drumului. Nu. Nu mai vreau să acopăr nimic. Nici durerea, nici rușinea. Mâine la grădiniță o să-i arunc elasticul lui Pavel. Iar țânțarilor din cameră o să le dau cu otravă. Ai mei țin sprayul pentru insecte în cămară. Pe raftul de sus, ca să nu ajung eu la el. Cum să nu ajung? Mă urc pe primul raft, apoi pe al doilea, întind mâna și-am ajuns. Nici n-am nevoie să aprind lumina. Eu știu totul pe dinafară. Apuc sprayul. E lung și gros. Are pe el o muscă, un țânțar, un gândac și un păianjen. Pe toate o să le omor, chiar dacă nu bâzâie. Așa. Să se-nvețe minte.
Mă întorc în cameră. Bzzzz. Cred că sunt o sută de țânțari. Mi se izbesc de frunte, îmi intră în urechi, în nas, în gură. Grasa-baroasa. Sunt un ciocan mare și greu. Sunt puternică. Și o să termin cu bâzâitul ăsta. Apăs pe spray. Din el iese un jet de picături fine luminate în alb de luna care intră în tăcere printre jaluzele. Mă răsucesc cu sprayul în mână. O dată. Și încă o dată. Am o trenă de lumină, o rochie albă, poate de mătase sau poate chiar de argint, ca în povești. O rochie lungă, lungă, cu care fac piruetă după piruetă, care mă învăluie și mă mângâie, iar eu, dintr-o dată, nu mai sunt nici grasa-somnoroasa, nici grasa-pârâcioasa și nici grasa-baroasa; eu nu mai sunt grasă deloc, dar deloc-deloc, sunt subțire ca o balerină, am gâtul fin și talia micuță. Mă ridic pe vârful degetelor, sunt ușoară ca visul, frumoasă ca luna. Dansez. Zâmbesc. Plutesc. Miroase dulceag, am terminat cu dansul, stau pe scena uriașă a unui palat, în fața mea sunt mii și milioane de oameni care se ridică în picioare, strigă, îmi aruncă flori și aplaudă continuu, întâi prind un trandafir, apoi niște narcise, un buchet de zambile și liliac, mult liliac, îmi înfund nasul în flori și sunt fericită, sunt atât de fericită că în sfârșit e liniște, nimeni nu râde și bâzâitul s-a oprit. Nu se mai aude nimic în întuneric. Și e atât de bine.