Toți, toți, dar absolut toți avuseseră. Și străbunicul. Și bunicul. Și tata. Ba chiar și la amărâtul de Volo se vedea o urmă. Numai eu n-aveam. Iar când spun că n-aveam, nu glumesc, chiar asta vreau să spun. Nu aveam. Deloc. Seară de seară, după ce adormea Volo trăgeam draperiile, aprindeam veioza și deschideam ușa de la șifonier, cea cu oglindă pe interior. Mă așezam în toate felurile, mă aplecam și mă învârteam, mă întorceam și mă răsuceam, ba mă dădeam doi pași în spate, ba mă lipeam cu fruntea de oglindă și căscam ochii până simțeam c-o să-mi crape pielița aia fină de la colțurile lor, dar degeaba. Nu se zărea nimic. Și nu se zărea nimic pentru că n-avea ce să se zărească. La mine nu era nimic. Eram blestemat.

Puteam să-mi iau adio de la poveștile alor mei, de la nopțile cu cocoși care latră și câini care cântă, cu păduri care o iau din loc târând după ele toată lumina stelelor și visele celor uciși de somn în paturile lor, puteam să-mi iau adio de la vântul care trece rece printre crengi și de la vârfurile ascuțite ale pietrelor care se înmoaie când dintre ele răsar primele flăcări, se preling pe iarbă, urcă încet spre cer și se leagănă calde în așteptarea lor, a zânelor, a ielelor, a celor pe care eu n-aveam să le văd vreodată, nu există iele, îmi spuneam, astea-s basme pentru copii și legende pentru moși, dar totuși îl văzusem cu ochii mei pe bunicul clătinându-se pe drum în aburii dimineții, cu hainele rupte și obrazul mușcat, ielele sunt rele, dacă te uiți în ochii lor îți sorb sufletul, iar dacă nu le dai ce vor te sorb cu totul și nimic, nimic nu mai rămâne din tine, bunicul le dusese sulfină și tei, mătase și lână, când văzuse luna murind în tufișuri și respirase miros acru de sălbăticiune, când simțise colțurile pietrelor netezindu-i-se sub tălpi și auzise trosnetul flăcărilor se întorsese pe loc cu spatele, copacii toți se coloraseră în portocaliu și milioane de fluturi umpluseră aerul, își fluturau antenele, își legănau aripile și pădurea toată sclipea de polen, pulberea strălucitoare sărea în toate părțile, bunicul a închis ochii și a întins darurile, dar printre gene a văzut totul, a văzut cum aripile fluturilor se lungeau, se subțiau și spre vârf se despărțeau în degete, în timp ce restul de aripi începea să curgă valuri, în voaluri subțiri, mai fine ca ceața, mai dulci ca visul, a văzut cum antenele se transformau în cozi, în cozi împletite, în cozi despletite, în păr lung de aur înconjurând niște chipuri de o frumusețe nepământeană, dureroasă, mai dureroasă decât orice de pe lumea asta, l-am crezut pe bunicul și m-am speriat, că el trăise multe dureri la viața lui, odată își tăiase două degete cu toporul, le aruncase în foc împreună cu lemnele și-abia când le văzuse înnegrindu-se în flăcări simțise durerea, altă dată o namilă de urs îi smulsese o bucată de pantaloni împreună cu o bucată de bucă, de niciodată nu se mai putuse așeza ca omul pe-un scaun, ca să nu mai vorbim de căzătura din timpul furtunii, când se prăbușise jumătate din Râpa Morții dar el nu murise, el se dăduse tot muntele de-a berbeleacul prin șuvoaie de apă, copaci rupți și bolovani, toate astea erau groaznice dar nu erau nimic pe lângă ce pățise cu ielele, lumina lor îi arsese ochii și inima, șoaptele lor îi suciseră mințile, se întorsese acasă după o săptămână îngânând vorbe aiurea și pocnindu-se cu palmele peste frunte, bunică-mea luase măturoiul și când mi ți-l croise odată pe spinare îi săriseră și pălăria și cucurile din cap, iele, hă, lasʹ că-ți dau eu ție iele de n-o să le poți duce, răcnea bunică-mea cu ochii scoși din orbite și-l cârpea cu măturoiul,  faci și tu ca tac-tu, că și ăla pe unde se ducea numai iele vedea, fir-ați voi să fiți cu ielele voastre, când ți-am zis să repari acoperișul la magazie ai zis că te doare spinarea, la iele nu te mai doare nimic, lasʹ că-ți dau eu ție iele de-o să mă pomenești, dar lui bunicuʹ nici prin cap nu-i trecea s-o pomenească, bunicul se uita la cer, zâmbea și flutura din mâini dar uite că până la urmă s-a apucat totuși să repare acoperișul de la magazie, o vreme l-am ajutat și eu, nepoate, dă ciocanul, nepoate, dă cuiele, apoi a venit tata și-au lucrat amândoi până seara târziu, când soarele s-a stins și nimic n-a mai rămas din zi, când cocoșii au început să latre și câinii să cânte, iar pădurile au luat-o din loc târând după ele toată lumina stelelor și visele celor uciși de somn în paturile lor, stăteam cuibărit în așternuturi și așteptam să-i văd pe amândoi întorcându-se la răsăritul soarelui, a doua, a treia sau cine mai știe a câta zi, așteptam să le ascult poveștile, să văd prin ochii lor luna murind în tufișuri, să simt mirosul de sălbăticiune și să aud trosnetul flăcărilor, dar mai ales să văd fluturii, fluturii portocalii care nasc iele, făpturi de aer și vis care le cer muritorilor ceva ce ei n-au promis, să le văd ochii și mâinile întinse după ceva ce nimeni n-a scris și nimeni n-a zis, după neomenescul din oameni, după cântecul muților, dansul șchiopilor și frumusețea cocoșaților, după ceva ce au avut și străbunicul și bunicul și tata și chiar și la amărâtul de Volo începe să se zărească, în timp ce eu, blestemat să rămân închis într-o lume palidă, n-o să am vreodată, pentru că pe spatele meu nu se zărește, oricât te-ai uita și oricâtă bunăvoință ai avea, nicio urmă de cocoașă.