Încă un pas, încă o piruetă, încă un gând, fii ușoară ca fulgul! răcnește Mario de pe margine, dar ce-l interesează pe el? stă înfipt în scaun și urlă la tine cu ochii bulbucați și fața vânătă, ridici mâinile, încheieturile ți se pierd în lumina care vine prin tavanul de sticlă și devin totuna cu soarele, cu primăvara, cu ziua asta frumoasă pe care o vezi doar în vis, degetele ți se deșiră în mii și milioane de fire de aur și totul se face pulbere, podeaua e pulbere, pereții sunt pulbere, tavanul e pulbere și tu toată – tot pulbere ești, un praf strălucitor care se lăbărțează de la un capăt la altul al încăperii la fel ca zâmbetul care ți se întinde pe față, colțurile buzelor tale pornesc singure în sus, la fel cum îți pornesc și coada ochilor și bărbia, o să treacă timpul, un an, zece, treizeci, o să ai riduri vesele și oamenii o să te admire – ce viață frumoasă trebuie să fi avut bătrâna asta, ia uite a îmbătrânit cu zâmbetul pe față – dar ăla nu e zâmbet și aia nu e față, e o nenorocită de mască cu care îți acoperi durerea și urletul, colțurile gurii șterg orice grimasă și tot plânsul din tine, piruetele te învăluie în panglici și voal, fii ușoară ca fulgul!, zbiară Marco, dar fulgii ăștia sunt și ei de mai multe feluri, unii sunt subțiri ca aburul și alții grei ca piatra, iar tu azi nu ești altceva decât un bolovan.

Te dor picioarele și te doare pielea, fiecare bucățică din tine strigă din toate puterile, dar urechile tale sunt învățate cu gălăgia și știu să se închidă singure, încă un pas, încă o piruetă, încă un gând, cum ai putea să te auzi pe tine când nici măcar muzica n-o auzi? unu-doi-unu-doi-înapoi-stânga-sus-unu-dreapta-sus-unu-piruetă, încheieturile ți se topesc și oasele ți se sfărâmă, monturile îți pulsează și labele picioarelor ți se năruie în pantofii de satin, panglicile lor îți sfâșie pielea, ți s-au spart bășicile de ieri și satinul s-a colorat în roșu, fiecare pas lasă în spate o urmă de sânge, iar liliacul de afară se înroșește și el.

Și primăvara toată se face dintr-o dată roșie, sunt roșii frunzele, e roșu cerul și lumea întreagă tot roșie e, dar tu știi prea bine că așa ceva nu se poate, lumea e la fel ca întotdeauna și doar tu o vezi altfel, îți pocnește fruntea, îți crapă ochii și o foame cumplită te străbate de la vârful firului de păr până la bășicile care ți-au înflorit pe degetele de la picioare, fii ușoară ca fulgul! fii abur, fii voal, fii vis! șuieră Mario, dar prin fața ochilor nu-ți trece nici urmă, nici de abur, nici de voal și nici de vis, ba, dimpotrivă, de undeva de sus se rostogolesc spre tine grămezi de aripioare picante cu maioneză și cartofi prăjiți, clătite cu ciocolată și torturi cu frișcă, liliacul parcă și-a mai revenit la culoare, iar durerea nu-ți mai găurește stomacul, înghiți în sec și întinzi mâna să iei ceva – o aripioară, o clătită – dar mâinile nu trebuie întinse ghiolbănește, Mario țipă dintr-o dată, tu devii fulg, iar lumea se mânjește din nou cu roșu.

Un pas, o piruetă, un gând, ce contează lumea când tu ai lumea ta? o lume de abur și dans în care nu pătrunde nimeni în afară de tine, n-ai nevoie de nimeni, n-ai nevoie de prieteni, prietenii sunt niște chestii care îți fură lucrurile din ghiozdan și rânjesc la tine, le vezi gurile strâmbe și ochii răi, le vezi jucăriile și jocurile prostești, cine are nevoie de Barbie și de puzzle? cui îi trebuie să sară coarda sau să facă cine știe ce alte ciudățenii? dar se pare că alea toate sunt normale și ciudățenia ești tu, tu însăți, cu mersul tău de rață și ridicatul pe poante, cu rochița de tul și pantofii de satin, cu bășicile și oasele tale dureroase, însă de-acum nu mai interesează pe nimeni așa ceva, copiii sunt cruzi, dar tu nu mai ești de mult o copilă, ești mare, ți-au crescut sânii și șoldurile, dar asta o știi doar tu și nu mai trebuie s-o afle nimeni altcineva, îți strângi corsetul peste piept, îți muști buzele, taci și înduri, un pas, o piruetă, ridici mâinile spre tavanul de sticlă și pielea ți se sparge în mii și milioane de cioburi de aur, vrei să le atingi, să le prinzi, să plutești printre ele, sus, din ce în ce mai sus, departe, în lumină, acolo unde se naște visul și moare viața, ești fulg și abur, voal și vals, dar tu nu mai vrei, pur și simplu nu mai vrei să fii nimic din toate astea, așa că te oprești la jumătatea piruetei, îți scoți corsetul, îți arunci pantofii de satin la gunoi, te întorci cu spatele la Mario și pleci.