E frig. Gardurile trosnesc și tencuielile se crapă, melcii degeră în culcușurile lor, păsările pică țepene de sub streșini, iar aburul respirației îmi îngheață pe față, îmi zgârie buzele, obrajii și bărbia, după care mi se prăbușește zdrobit la picioare, cioburile lui se risipesc pe trotuare, pe străzi și prin grădinile încremenite, se înfig în zidurile caselor, în ferestrele moarte, în aer și în lumea toată; dacă aș fi scriitor aș scrie o nouă Crăiasă a Zăpezii, numai că în loc de oglindă mi-aș sparge peste omenire respirația de gheață, iar ea s-ar face țăndări și s-ar împrăștia peste tot omorând amintiri, amorțind suflete.

E vânt. Un vânt care se izbește de nori și de pământul pietrificat, un vânt care îmi sfâșie hainele, îmi răzuiește pielea, îmi cotrobăie printre coaste, îmi despică mintea și inima, îmi smulge venele și mi le face să fluture ca hățurile în mâna Crăiesei Zăpezii; o iau la goană, îmi crapă carnea și dintr-o dată îmi cresc urechi ascuțite, copite și coadă, am ditamai coama și corpul plin de mușchi, mă ridic pe picioarele din spate, nechez și pornesc în galop, închid ochii și fug, fug nebunește, respir adânc, îngheț lumea toată cu respirația mea și mă duc departe, departe, acolo unde n-a călcat încă picior de muritor, unde pământul se termină, cerul se întunecă și visele ni se sparg în noapte.

E liniște. Nu se aude decât zgomot de vise și de ghete vechi, sunt ghetele mele, fug cu vântul în față, îmi înghit respirația și lacrimile, în casa albastră de lângă pod stă Ana, am invitat-o undeva – nici nu mai știu unde, nici nu mai știu când – în blocul din intersecție stă Ella, doar am întrebat-o ce face și dusă a fost, la fel și Mara și Floriana, și Aneta și Petra, toate la fel, mi-au auzit vocea, mi-au simțit respirația înghețată și mi-au întors spatele, tac toate și dorm în paturile lor la fel ca milioane și milioane de alte fete, le-am doborât pe toate, sunt puternic, poate cel mai puternic, mai puternic decât Crăiasa Zăpezii și Muma Pădurii, mai rău ca Zmeul Zmeilor și balaurul cu șapte capete, sunt mândru de mine și de puterea mea, plâng și alerg, înconjurat de tăcere și de fete otrăvite de cioburile respirației mele.

E întuneric. Noaptea se amestecă cu lumina becurilor de pe stradă și umbre lungi se preling pe asfalt, dacă am fi în povești, umbrele astea ar putea fi zânele bune sau spiridușii care vin să ne salveze visele, dar eu nu sunt scriitor iar noi nu trăim în nicio poveste, astea sunt umbrele ultimelor blocuri și a celor din urmă case, strada se termină dintr-o dată, trotuarul se retează și în față mi se deschide hăul, un câmp mâzgălit pe un geam murdar, pământul geme și iarba mi se rupe sub tălpi, copacii se leagănă, cerul se clatină și de jur-împrejur se întinde liniștea.

E noapte în lume, e beznă și frig, oamenii dorm, luna a murit, iar eu nu mai știu drumul, nu știu de unde vin și unde mă duc, rătăcesc pe câmpia asta nesfârșită, aștept primăvara și răsăritul primului bec într-o fereastră muncitorească, aștept să mi se dezghețe respirația, dar mai ales aștept să aflu cum se termină Crăiasa Zăpezii, o poveste pe care n-am citit-o, dar pe care încep să o scriu în fiecare noapte de iarnă, singur, pe întuneric.