S-a auzit toată noaptea. Un țipăt ascuțit izbit de întunericul care se adunase dintr-odată în locul pădurii. Același țipăt împărțit în sute de alte țipete, împărțite la rândul lor în alte și alte țipete, toate ascuțite, toate la fel, toate mutând punctele strălucitoare de pe cer, puțin și încă puțin, pe primele făcându-le să se ascundă în beznă, pe cele mai din urmă topindu-le încet într-o lumină moale.

Așa s-a făcut ziuă. Întunericul s-a dus, dar soarele n-a mai apărut. Și nici cerul n-a mai fost albastru. A fost gri, un gri închis, amestecat în mormane cenușii, mișcătoare.

– Nori?

– Nori. Dar de ploaie.

După o vreme, din nori a început să picure apă. Ploua. Vulturii n-au mai zburat pe deasupra noastră, cerul nu s-a mai colorat. A rămas gri până când s-a lăsat din nou noaptea. O noapte neagră, fără stele, fără lună, fără țipăt de bufniță, dar cu ploaie. A plouat toată noaptea și toată ziua următoare. Pe urmă a ieșit soarele. Dar parcă nu mai era la fel. Era mai moale, mai blând. Și parcă nici pădurea nu mai era la fel. Se înroșise, se îngălbenise. Apoi au început să cadă din cer picături albe, pufoase.

– Ploaie?

– Ninsoare.

Zăpada a întins din nou întunericul peste noi. Dar era un altfel de întuneric. Mai slab, mai cenușiu; nu mai era bezna din pământ. Și-o fi fost seară, și-o fi fost dimineață, dar noi n-am știut de ele. Până când, sub un soare mai aprins decât cel pe care-l văzusem, zăpada s-a dus. Apoi au început ploile.

Ploua când au venit oamenii. Aveau cojoace, căciuli și pari groși în mâini. Cojoacele și le-au dat jos, după cum și-au dat jos și căciulile. Parii – nu. Cu măciucile lor de fier, s-au apucat să izbească în noi. O dată, de două ori, de trei ori… Țipătul înfundat al măciucilor s-a auzit toată ziua, izbit de picăturile de ploaie și împărțit în alte și alte țipete, toate înfundate, toate la fel, lungite de ecou în toată valea, oprite când și când de vorba groasă a oamenilor și o dată, o singură dată, de un altfel de pocnet. Un pocnet moale. Măciuca nu mai lovise piatra, ci capul unuia dintre ei. Cel lovit s-a prăbușit pe spate cu fruntea plină de sânge. Țeasta i-a trosnit când i s-a atins de piatră iar piatra s-a înroșit toată. Degetele i s-au desfăcut și dintre ele a alunecat o floare mică, albă, pufoasă.

Cel care-l lovise i-a smuls floarea dintre degete, s-a uitat pe rând la oamenii de lângă el, a răsucit bâta deasupra capului, după care și-a băgat floarea în sân și a continuat să izbească în piatră cu măciuca de fier. Cel căzut a rămas o vreme întins pe stâncă. Apoi, doi oameni l-au apucat de mâini și de picioare și au plecat cu el de acolo. În urma lor n-a mai rămas decât o dâră de sânge și tăcerea.

Oamenii nu mai vorbeau. Izbeau cu măciucile, apucau bucata de piatră pe care reușeau s-o desprindă din munte, o băgau într-o traistă și plecau cu ea pe unde plecaseră și oamenii cu cel lovit.

– Unde ne duc?

– Nu știe nimeni. Niciuna dintre cele plecate nu s-a mai întors să ne spună. Unele cred că după ce plecăm de aici se termină totul. Altele spun că dincolo ne așteaptă o altă viață. O viață mai bună. Doar nu degeaba am ieșit din întunericul în care am stat atâta amar de vreme. Doar nu degeaba am aflat despre zi și noapte, despre cer și soare, despre ploaie, despre zăpadă, despre vulturi și bufnițe, despre oameni.

Pe seară, oamenii au plecat. Ploaia a spălat sângele și piatra a rămas albă, curată.