Nu știu de ce mă gândeam că era dimineață și de ce o dimineață de primăvară, ar fi putut să fie seară, după cum ar fi putut să fie orice anotimp, asta n-are nicio importanță, dar oamenilor le dau speranțe dimineața și primăvara care, puse una lângă alta le dau mai mult decât speranță, le dau aripi, nu era mai cald decât fusese cu doar o săptămână în urmă, când era încă iarna, dar îi vedeam cum își descheiau hainele și-ncepeau să fluture din ele, haină lângă haină și om lângă om băteau din aripi, se ridicau încet de la pământ și după o vreme le mai vedeam doar picioarele, zeci, sute și mii de picioare cu gambele stropite de noroi,

noroiul face parte și el din primăvară și dacă stai să te uiți bine, uneori din primăveri nu mai rămâne decât noroiul și frigul, e frig primăvara și oricât și-ar descheia oamenii hainele, tot nu se face cald, așa că după o vreme, cei care se ridicau dând din aripile hainelor se vedeau nevoiți să coboare din nou, să se încheie până la gât și să admită că nu venise primăvara sau cel puțin, nu încă sau cel puțin, nu acolo,

stăteam întinsă pe-o bancă și n-aveam deasupra decât cer, dar cerul era gri ca aproape de fiecare dată când mă uitam în sus, un gri pe care apăreau din când în când figuri de oameni, se aplecau să vadă dacă mi-era bine, ce grijulii erau! diminețile de primăvară, mai ales cele întunecate îi împing pe câte unii la fapte bune, dacă mi-ar fi dat un ceai cald sau o cafea ar fi fost fericiți toată ziua, și-ar fi desfăcut din nou hainele, ar fi bătut din aripi și s-ar fi ridicat la ceruri, numai că eu nu voiam nici ceaiul și nici cafeaua lor, după cum nu voiam nimic de la nimeni,

un bătrân șchiop, cu obrajii scobiți după forma craniului aduna gunoaiele cu un fel de băț cu clește la capăt, șontâcăia prin tot parcul, își căsca cleștele, apuca ceva și-l băga în sacul pe care-l târa după el prin băltoacele primăverii – un șervețel murdar de ruj, un pahar de carton, un ambalaj de înghețată, o sticlă cu gâtul spart – o vreme a căutat de jur-împrejur gâtul sticlei, dar nu l-a găsit, a ridicat din umeri și a mers mai departe, m-a văzut și m-a recunoscut ca fiind încă un gunoi în peisajul parcului, dar pe mine nu mă putea lua cu cleștele, mi-a spus ceva, dar n-am înțeles, n-am învățat limba lor și nici n-am cum s-o învăț, iar dacă e să fiu sinceră în curând n-o s-o mai știu nici pe-a mea, uneori mai vorbesc singură, îmi spun că fac asta ca să nu uit cuvintele, dar adevărul e că pur și simplu mă pomenesc vorbind,

bătrânul a clătinat nemulțumit din cap, n-a găsit nici gâtul sticlei și nici pe mine nu m-a putut alunga de pe bancă, nu și-a putut face treaba, avea să plece lăsând atâtea mizerii nestrânse în parc, dar pe cei care treceau pe acolo nu-i interesau mizeriile, un bărbat obez plimba un câine nu mai mare decât gușa fleșcăită care îi atârna din vârful bărbiei până spre piept, câinele s-a oprit să-și facă nevoile, bărbatul s-a uitat în toate părțile și a plecat fără să strângă, nu era vina lui, la cât era de gras poate nici n-a văzut că animalul lui a murdărit aleea și chiar dacă ar fi văzut tot n-ar fi putut face nimic, ar fi fost imposibil să se aplece și să strângă rahatul de câine, nu toți oamenii se pot apleca, unii stau drepți, înfipți pe viață în ei înșiși, în haine, în piele și-n scorțoșenie,

o femeie operată la gât mi-a lăsat o cafea pe bancă și a plecat, n-a scos o vorbă, i-am văzut doar gaura din gât mișcându-i-se ca o gură știrbă și am înțeles tot ce spusese, ar fi trebuit să-mi fie milă, dar nu mi-a fost, nu mi-era nimic, nici foame, nici sete, nici frig, nici frică și nici milă, doi gemeni de vreo patru-cinci ani au venit în fugă din spatele chioșcului, își strigau unul altuia ceva, dar niciunul nu asculta ce spunea celălalt, după cum niciunul nu asculta ce răcnea maică-sa din spate, femeia și-a schimbat și tonul și mersul și forma gurii când a trecut pe lângă obezul cu câine, dacă ar fi fost un pictor pe-acolo ar fi putut să facă un tablou după scena asta, ar fi putut să prindă speranța de pe fețele lor, după cum ar fi putut să prindă și primăvara care tot la speranță se reducea, i-ar fi putut pune numele obez cu câine și femeie, primăvara, numai că numele n-ar fi fost adevărat decât timp de câteva clipe, gemenii s-au întors zbierând și femeia – cu părere de rău – a trebuit să plece cu ei,

câinele și-a mai făcut o dată nevoile pe alee și bărbatul s-a dus trist de unde venise, o vreme n-a mai apărut nimeni în parc, a fost liniște, după care au trecut două biciclete și o fată care alerga, avea căști verzi în urechi și genunchii roșii de frig, un tânăr adus de spate a apărut împingând o ricșă de două persoane, ricșele au ajuns din nou la modă, ricșa era împodobită cu flori de plastic și boxe, de la niște boxe se auzeau păsări cântând, dar era prea devreme și tânărul mai avea ceva de mers până în zona cu turiști, așa că s-a oprit, a scos din buzunar un telefon și a schimbat ciripitul din boxe cu ceva hip-hop, o cioară a trecut pe deasupra mea croncănind, o adolescentă s-a apucat să aranjeze piesele uriașe de șah de pe tabla de lângă alee,

iar eu am închis ochii, hip-hop-ul se auzea din ce în ce mai încet, iar bocănitul pieselor – din ce în ce mai tare, cineva s-a așezat pe bancă lângă mine, un orb? un copil? un nebun? am deschis ochii și l-am văzut pe băiatul de hârtie întinzându-se după cafeaua lăsată de femeia cu gaură în gât.