Vreau să trăiesc. Azi vreau să trăiesc. Nu mi se întâmplă mereu. Dar azi așa aș vrea, mi-aș dori să mai trăiesc. Am 54 de ani și vreau să mai trăiesc. Doctorii socotesc că n-o voi mai face prea mult. Plămânii, ficatul și inima mi-au obosit prea tare, zic ei. Uneori, îi cred, alteori, nu.

Mă verific des în oglindă. Știu că orice corp bolnav își schimbă culoarea. Chipul meu are aceeași culoare ca ieri. Nu-mi mai amintesc ce culoare avea alaltăieri. În lumina albă de la baie, arăt galben. În lumina galbenă de pe hol, arăt alb. Pare că sunt când cirotic, în pragul morții, când deja un cadavru rece, palid. Încerc să mă privesc în ochi, să caut în ei semne de sănătate, de dorință, de vlagă. Nu reușesc să-i văd prea bine din cauza lentilelor ochelarilor. Îi dau jos. Nu reușesc să-i văd prea bine din cauza miopiei. Sunt un om care aproape că nu se mai poate privi. Dar știu că vreau să trăiesc chiar și așa.

Mă întorc în sufragerie și mă așez pe canapea. Mi-ar plăcea să ies, să mă bucur de primăvară, să o iau la pas prin orașul ăsta vechi, încremenit în timp, care nici nu-mbătrânește, nici nu întinerește, rămâne așa, bolnav cum e, pentru eternitate, cu copacii lui schilodiți, blocurile lui gri peste care s-au aruncat tencuieli noi și culori, dar ele se încăpățânează să revină la nuanța lor inițială, cu tramvaiele hodorogite care se zguduie în același ritm dintotdeauna pe șine noi, cu tineri frumoși (Doamne, ce tineri sunt tinerii!) și cu bătrâni scofâlciți (Doamne, ce bătrâni sunt bătrânii!), cu băiețandri de liceu care oferă ghiocei pe străzi fetelor de liceu, smulgându-și din banii de corn doar pentru a fi refuzați în zeflemea de tinerele domnițe care vor altceva, mereu altceva, toți bărbații lumii vor mereu același lucru, toate fetele lumii caută veșnic altceva, mi-ar plăcea să mă-ntorc și eu la liceu, să călătoresc în timp doar ca să-mi dau vreme să mai fac aceleași greșeli, să nu se schimbe nimic, dar să nu mai fie atât de târziu în viața mea, atât de târziu, ca o noapte ce se-așterne prea devreme și se-așază peste forfota zilei, încremenind orașul în liniște, paralizându-l pentru ceasuri întregi care trec greu când ești treaz, mi-ar plăcea să ies și să mă plimb noaptea pe străzile pustii, prin orașul înghețat în care nu mai e nicio mișcare și doar culorile semafoarelor se mai schimbă, roșu-galben-verde, roșu-galben-verde, marți noapte tot orașul doarme, marți noapte la ora trei dimineața nu e nimeni pe drum, nici măcar cerșetori nu sunt, nici câini vagabonzi, nici puștani beți, nici curve, marți noapte la trei nimeni nu vrea să trăiască în afară de mine. Vreau să trăiesc, dar mă simt stors de energie, așa că rămân pe canapea și aștept orele să treacă, fiecare la fel ca cea de dinaintea ei, sunt ore întregi în care nu fac nimic, doar stau și las timpul să treacă, însă îmi spun că e și asta o mică victorie, un om bolnav se bucură la orice zi nouă, oricât de mizerabilă ar fi ea, oricât ar semăna cu cea de ieri. Vreau, totuși, să trăiesc.

Deocamdată sunt treaz și nemâncat. Curând îmi voi pune un pahar de whiskey și îmi voi aprinde o țigară. Azi sar peste cafea, căci vreau să trăiesc, să simt că trăiesc, oricât și-ar dori să mă omoare băutura și tutunul. A trecut mult timp de când n-am mai acceptat realitatea așa cum e ea. Realitatea mă omoară, așa că o distorsionez puțin, atât cât să mă pot bucura de ea. Atât cât mai pot. Vreau să mă trăiesc, dar în jurul meu văd forțe care nu mă lasă. Când mă ridic să-mi scurg din sticla rămasă în bar ultimele picături de-alcool, mă opresc în fața oglinzii. Încerc să-mi văd din nou ochii, îmi apropii nasul de sticlă și un abur se ițește în jurul gurii. Șterg cu mâneca pata lăsată și mă concentrez pe privirea mea. O pojghiță subțire ca o ceață de dimineață ce stă să se ridice îmi acoperă pupilele. Oare ceilalți o observă?

Sunt bolnav, iar faptul că mă plâng nu mă face mai sănătos. Încerc să-mi amintesc data la care m-a părăsit nevasta. Măcar anul, ca să-mi dau seama de când sunt singur. N-am copii. M-am născut steril. Când a plecat, târâtura aia mi-a zis:

– Ești un bețiv impotent. Mai bine mă futeam cu Nae. Măcar așa aveam și eu un copil.

Nae era vecinul nostru. Avea trei fete. Nevastă-sa mi-a spus odată că niciuna nu era a lui. Poate că și Nae era steril și bolnav. Ochii lui Nae erau albaștri. Lui Nae nu-i plăcea băutura și fuma foarte rar, doar ca să-i facă pe plac nevesti-sii. Ea fuma și-i considera pe cei care nu fumau niște fătălăi nenorociți. Nae era un fătălău nenorocit, cu ochi limpezi, retina albă și albastrul clar ca marea într-o zi senină. El muncea de dimineață până seară, avea un depozit en gros și venea noaptea târziu acasă. Nevastă-sa făcea sex cu el mereu după ce îi întârzia ciclul. Doar atunci. Nae nu stătea să calculeze, așa că podoabele de apăreau erau ale lui de fapt și de drept. Nae a murit de câțiva ani, cred că a murit în aceeași perioadă în care m-a părăsit soția. Nae era îndrăgostit de ea, însă n-a-ndrăznit niciodată să o spună. Nici ei, nici mie. Nae a murit de un atac cerebral care l-a luat din somn. S-a trezit doar cât să spună: mor! Și mort a fost. Nevastă-sa povestea că atunci când s-a sculat și i-a zis că moare, Nae a privit-o cu căldură, iar în ochii lui senini se putea citi toată dragostea lumii. Nae n-a apucat să spună cât de mult își iubea cele trei fete, dar soția lui a aflat-o din ochii lui. Ochii lui Nae erau albaștri și frumoși. Nevastă-sa a fost o curvă. Iar nevastă-mea, o proastă. Mai bine se futea cu Nae.

Când eram tânăr, ochii mei erau căprui, irisul de un maroniu deschis cu tente verzi și pupila neagră, extrem de neagră, ceea ce îmi oferea un aer misterios, aproape magic. Toate femeile de care am fost îndrăgostit mi-au iubit ochii. Fosta mea soție mi-a spus că o înspăimântă. Când am cunoscut-o, deja începuseră să devină sticloși, să-și piardă farmecul, culoarea și să devină aproape imposibil de privit, în ei se putea citi deja un început de boală, o prevestire a unui sfârșit timpuriu, nenorocire, nefericire. Tocmai de-aceea nu trebuia să plece. Mă privise în ei de prima oară când ne-am întâlnit. Ar fi putut să-și dea seama. Nu și-a dat.

Mă uit la mine în oglindă și-mi număr ridurile, îmi pipăi cearcănele și îmi mângâi barba aspră, nerasă, gri. Lumea arde, dar pe mine nu mă mai ating flăcările ei, ba chiar, dacă s-ar putea, aș vrea să-i fumez cenușa, să o văd în ruine în timp ce eu mă sprijin de ultimul zid rămas neatins, să suflu spre cer dezastrul, oroarea, boala și să râd de ea, să trăiesc.

Vreau să trăiesc, mă trântesc la loc pe canapea, dar nu aprind televizorul. Mă uit drept la ceas și aștept să văd dacă secundele încetinesc când îl privesc. De parcă ar ști că sunt urmărite, limbile curg monoton, bătând sec în urechile mele. De cum îmi mut privirea, ca să-mi beau paharul de whiskey și să-mi fumez țigara, minutele și orele trec, iar eu mă găsesc în bezna nopții, singur, în sufragerie, cu aceeași dorință. Vreau să trăiesc. Ochii mă dor și mă ustură, privirea mi se împăienjenește și simt o lacrimă ca o mângâiere de pană pe obraz. Mă întind un pic, numai un pic.