Ceasul de la mână îmi indică ora 8. Abia am reușit să prind o cană de cafea de dimineață. O să o beau în biroul meu micuț, de doi metri pătrați, cu geam destul de mare cât să dea iluzia de spațiu și cât să permită fumului să nu împută tot oficiul poștal.

Pe birou mă așteaptă un teanc uriaș de plicuri. Scrisori, de cele mai multe ori, mereu scrise în același stil, fad, plicticos, de lemn. Mereu aceleași vești, aceleași decese, aceleași căsători. Nici măcar numele nu sunt atât de unice încât să evite recurența până la tâmpire.

De doi ani de zile deja, desigilez și citesc fiecare cuvânt de pe fiecare rând din fiecare scrisoare. Sarcina mea, după cum se poate anticipa deja, e să găsesc acele mici chichițe, mici erori de exprimare care să îmi permită să folosesc telefonul cu cordon roșu. Spre dezamăgirea mea, de doi ani de zile, nu m-am atins odată de el. Doar stă, plin de anticipare, acumulând praf pe zi ce trece.

M-am așezat, ca în fiecare zi, la masa de lucru. Mi-am pus mănușile, am luat bisturiul cu care deschid plicurile și m-am apucat de treabă. E un proces chinuitor și al naibii de migălos. Destinatarii nu pot să știe că scrisorile și restul corespondenței le-a fost citită. Fiecare detaliu trebuie respectat, ca mai apoi orice imperfecțiune cauzată de operația mea, să poată fi acoperită, sau cel puțin mascată. Mai și durează enorm. Nu mă pot plânge de leafă, dar nici nu mă scald în bani când ajung acasă. E un loc de muncă poate anevoios, aproape că te face să îți dorești să lucrezi în furnale.

E o plictiseală incredibilă. Nimeni nu vine la mine în birou. Nimeni nu mă deranjează. Mă mai duc din când în când pe la cineva să împrumut un chibrit sau să îi întreb dacă mai este cafea. Dar acolo se termină în general discuțiile. Bine, existau colegi care ieșeau în grupuri de câte 5-6 chiar în pauza de la 12 la 14. Eu rămâneam singur în birou, cu picioarele proptite pe masa de lucru, fumând și bând cafea.

Nu mâncam de dimineață până seara la 6 când ajungeam acasă, lucru care a reușit oarecum să mă țină departe de burtă și alte lucruri atât de specifice nouă, funcționarilor. La prânz, meniul meu consta în trei cafele, cu lapte, fără zahăr. Laptele încălzit, dar nu dat în clocot, iar cafeaua să fie măcinată la nu mai mult de 10 minute înainte să fie pusă în aparat. Apoi turnat în ceașca mea, adusă de acasă, pe care este desenată, ce să vedeți, o pisică. Nu oricare pisică! Pisica mea. Alături de cafea, obligatoriu, măcar zece Karo, fumate din portțigaretul meu din lemn de nuc, primit la aniversarea mea de 40 de ani.

Activitatea se desfășoară direct în oficiu din pură conveniență logistică. Numit fiind în mod direct de către servicii mi-ar oferi totuși un soi de autoritate, deși neoficială, autoritate care ar depăși-o pe cea a directorului oficiului de poștă în care lucram. Dar asta nu ar însemna că trebuie să îmi tratez subalternii ca pe niște iobagi. Sigur, îi pun să-mi aducă o cafea și uneori să îmi aprindă țigara. Bine, nu pe toți, sunt doar doi. Dar pe restul îi tratez chiar uman, nu las puterea să mă corupă, nu aș putea, am un spirit de proletar. Oi fi trecut eu de la munca de jos, cum i se spunea pe vremuri, înainte de eliberarea de sub jugul burgheziei, însă nu pot lăsa o simplă ascensiune să mă corupă moral.

Și la o adică, nici nu aș avea cum să fiu coruptibil. Sunt mult prea ocupat cu scrisorile astea. Teancul ăsta care îmi devorează nervii și creierul și toată materia cenușie de ani de zile. Dar uite că de când tot țin monologul ăsta am deschis deja vreo 10. Nimic interesant. Nimic antisocial. Invitații la nuntă, citații judecătorești, chemări la înmormântare, scrisori de la mame pentru fii lor aflați în armată, apoi răspunsul fiilor, urări de onomastică. Așa e mai tot timpul. Asta mi-e meseria.

La un moment dat însă m-am aflat în situația de a fi preocupat să descifrez semnele, pentru că nu pot denumi scris hieroglifele desenate cu creionul pe o foaie cu pătrățele gălbejită, făcute de un bărbat dintr-un sat, cred eu, de prin munți. Mai voiam o cafea. L-am chemat pe unul dintre cei doi aghiotanți ai mei și l-am trimis după cafea. Aproape că m-a refuzat. E un flăcău tânăr, nu are încă 30 de ani. Holtei, cu început de chelie. Îmi zice dacă nu pot să mai aștept. Ce nesimțit. Am decis totuși să nu-i fac morală, de ce i-aș face. Am luat doar cana și am trântit-o la marginea biroului. Bietul băiat, a crezut că voi sparge cana. M-am uitat în ochii lui și i-am spus „Mulțumesc pentru serviciu”. El nu a spus nimic.

Munca mea devenea tot mai asiduă. Plic după plic, ochii mei se chinuiau să găsească chiar și cea mai mică chichiță pentru care aș putea trimite pe cineva în pușcărie. Nu găseam nimic. Era de parcă toți s-au decis deodată să respecte tot sistemul. Știu că nu e așa. Știți că nu este așa. Și mai știu că e inutilă munca asta. Niciun om sănătos la cap, care conspiră împotriva Statului, nu va trimite scrisori și vederi apropiaților în care să spună asta.

Ceasul a bătut ora 12. Mă simțeam extenuat, chiar dacă nu am lucrat decât 4 ore. Am cerut cafelele și mi-am pregătit portțigaretul. După ce mi-a sosit comanda, am încuiat ușa și am pornit radioul. Mă uitam pe geam, la stejarul din curtea clădirii. Era un moment de pură revigorare, mai ales în combinație cu cafeaua și tutunul al cărui fum se ridica ba în formă de zigzag, ba în formă de spirală, doar ca mai apoi să dispară, risipit de cea mai fină adiere de vânt. Ce metaforă. Ce lecție fundamentală oferită de un moment cât se poate de banal.

Chinuit de plictiseală, m-am decis să mă întorc la treabă. Am văzut cana de cafea lăsată pe un plic. Am ridicat-o, lăsând în urmă un cerc de culoare maro, în care se vedeau inserții de galben, de parcă ceașca a îmbătrânit foaia. Plicul era nedesfăcut și datat pe 20 martie, deja stătea aici de trei zile.  Am luat bisturiul și am început să-l deschid. Tot procesul seamănă cu o operație de cezariană. Ce amuzant.

Am scos o foaie albă, de calitate destul de bună, cu un scris cursiv și îngrijit. Cerneală de culoare albastră, literele simetrice, rândurile drepte. Avea o un aer imperios, nobil.

Am citit-o:

 

Dragă Ada

 Sunt deja câteva luni de când sunt plecat din orașul nostru mic și drăguț, pe ale cărui străzi nu ne-am mai plimbat parcă de secole. În tot timpul ăsta însă, dragostea mea a crescut și mai mult, lipsa ta nu face decât să accentueze amintirile ieșirilor noastre în natură, în care stăteam întinși, îmbrățișați atât de dramatic, atât de vii. Parcă mă simt bolnav, ceva lipsește cu desăvârșire din mine, din trupul meu. Acel ceva ești tu.

Abia aștept clipa în care voi pași din nou pragul casei tale. Clipa în care te voi cuprinde din nou.

 Îmi cer iertare pentru că te-am lăsat atât de mult să aștepți, chiar nu am găsit puterea și nici timpul necesar să-ți scriu. Promit totuși că mă voi revanșa cu un cadou cât se poate de pe placul tău când ajung înapoi acasă.

 Cu drag,

Iosif

Nimic despre stat. Nimic suspicios, exceptând aerul burghez al scrisului. Totuși, gestul era unul admirabil, chiar nobil. Nu e cine știe ce scrisoare, nu e de pus în ramă, dar cumva simți că îi este dor de ea. Am pus-o cu grijă la loc și am sigilat plicul. Am intrat în biroul doamnei Gretha și am insistat ca plicul acesta să fie trimis mâine dimineață la prima oră. Primul plic să intre în geanta poștașului și primul care să iasă. Mi-a dat garanția că așa va fi.

Nu îmi stă deloc în fire să mă simt așa. Ceva înăuntrul meu arde într-un mod ieșit din comun. Ceva nu e la locul lui. De ce simt atâta compasiune? De ce mă văd atât de dispus să îl ajut pe omul acesta până în ultimul moment? Nu înțeleg nimic.

*

Gândul la acea scrisoare, banală de altfel, m-a ținut treaz toată noaptea. Mă întorceam de pe o parte pe alta, de la stânga la dreapta și înapoi, ca un pendul, cugetând la rândurile acelea, scrise cu stiloul. Mă obseda imaginea celei care va primi scrisoarea. La cât de fericită are să fie la vederea șirurilor de litere scrise caligrafic, boem.

Ajuns la birou, amintirea scrisorii de ieri a început să dispară, îngropată fiind de noul teanc de corespondență pe care trebuie să-l verific. Ritualul a început, cu religiozitate, ca în fiecare dimineață. Portțigaretul începea să se crape în zona muștiucului. Trebuie să îmi iau altul. Asta în ziua de salariu. Mai sunt două săptămâni până atunci. Dar pe ăsta l-am primit cadou, mi-ar fi greu să îl înlocuiesc. De asemenea, ar trebui probabil să mă gândesc la o posibilă ieșire cu Anna. De când lucrez aici, din prima săptămână, mi-a făcut ochi dulci. O simt. O simt mai mereu cum se holbează în direcția biroului. I se vede pofta în ochi atunci când trec pe lângă ea dimineața și o salut subtil din cap. Dar nu am timp acum de astfel de trivialități. Am peste o sută de plicuri de desfăcut. Am tras mănușile pe mână, am apucat bisturiul, și am început.

Prima scrisoare din zi:

Domnule doctor M.

 Îmi cer scuze pentru deranjul cauzat. V-am vizitat acum două luni, la Gera, aveam probleme grave cu dosul. Vă amintiți clar că nu puteam sta jos, ceea ce era destul de neprielnic luând în considerare meseria mea de șofer. M-ați diagnosticat atunci cu hemoroizi. Mi-ați dau un unguent, văd că merge. Fiica mea vă salută, ea este în clasa a IV-a și suferă de retardism. A câștigat recent o medalie la un concurs de recitat poezie.

Crizele de hemoroizi continuă să erupă cu conștiinciozitate, la intervale regulate de câteva zile. Astfel prin această scrisoare vă solicit să îmi dați medicamente mai tari.

Cu stimă

K.W.

Să citești așa ceva de la prima oră a programului de lucru… Trebuie să admit, corespondența oamenilor este un loc în care nu toată lumea s-ar încumeta să intre. Uneori este mai rău decât să intri peste ei când stau pe closet. E o privire mult prea insistentă, într-un spațiu mult prea intim. Următoarea scrisoare nu face decât să întărească teza pe care tocmai am emis-o. Sunt 5 fotografi, parfumate, scrise pe spate cu carioca. Mesajele nu le voi reproduce, pentru că nu se cuvine, însă sper că norocosul ostaș, aflat în slujba patriei, la sute de kilometri de casă, se va bucura de pozele cu soția care își acoperă bustul cu mâna, galeș, ca o nimfă. Asta nu este o amenințare la adresa statului. Nu prea sunt. Tind să cred că întreg postul meu este inutil. Este doar un mijloc prin care eu sunt chinuit de către cei mai sus decât mine. Uite iar un exemplu:

 

Hans,

Mă bucur că mi-am găsit de lucru la fabrică. Avem bani cât să trecem peste iarnă. Adu-mi totuși o pereche de ciorapi de lână, de la mătușa G.

Cu drag, vărul tău

Jurgen

 

Au mai urmat scrisori de la studenți către familiile lor. Unul dintre ei zicea în scrisoare că a fost la un marș, ceea ce mi-a ridicat suspiciuni pentru un moment. Mai târziu în scrisoare a clarificat că este membru de partid. Și tot așa, fără nicio scrisoare demnă de raportat, s-a mai scurs o zi.

După program am mers în parc. M-am așezat pe o bancă. Mă simțeam bolnav. Voiam cu atâta ardoare să citesc ce a răspuns femeia căreia îi era destinată scrisoarea. Am notat pe o foiță numele și adresa, astfel încât să o pot identifica imediat. O fi ocupată? Oare s-a supărat. Probabil a găsit scrisoarea mult prea superficială, mai ales după o perioadă atât de lungă de timp, să fi răsplătită doar cu câteva rânduri, e de-a dreptul insultător. Sau poate că ea l-a uitat de tot, și acum scrisoarea a ajuns direct la gunoi. Ce tragedie. Oare de ce oamenii se uită între ei? Cum pot ei să își jure iubire eternă ca mai apoi să se certe ca în șatră, să se bată, să arunce cu lucruri unii în alții? Oamenii, oricât ar insista asuprea temei ăsteia, sunt finalmente incompatibili unii cu ceilalți. Schopenhauer e profetul secolului XIX, în niciun caz Marx. Suntem, până la urmă, prea inferiori ca să ne apropiem unii de alții. Dar ce tot zic, m-ar aresta dacă ar auzi cineva ce gândesc.

Pare-se că va trebui să îmi iau alt portțigaret. Oficial acesta al meu s-a crăpat de tot. Stă în palmele mele, crăpat în două, ca două bărci eșuate la mal. Cupluri trec prin fața mea, cu un aer cât se poate de burghez. Sunt doi, la braț, iar asta îi face mai presus de ideologie. Mai presus de partid, mai presus de mine. Aș putea mâine să îi raportez și ei nu ar simți nici cea mai mică frică. Sunt deasupra șefilor mei. Deasupra mea. Și totuși, va veni o zi în care se vor separa, exact ca bucățile de lemn din mâna mea. Curând.

A doua zi am avut o surpriză pe birou. Scrisoare de la ea. Am deschis-o cu bucuria unui copil care își desface bomboana. Mi-am desfătat ochii. Scrisul era chiar mai caligrafic decât al lui, ba spre comparație, al lui arăta ca cel al unui grăjdar. Rândurile erau atât de drepte, încât puteai confunda scrisul cu cel al unei mașini de scris. Se vedea totuși sensibilitatea mâinii. Probabil are o mână atât de delicată, cu degete lungi și elegante, neatinse de vaselina din fabrici și nici de cârpele din întreprinderile de confecții.

Iosif,

 Am citit și recitit scrisoarea ta, încercând să găsesc o urmă de sensibilitate. După tot acest timp, mă așteptam la ceva mai mult decât câteva cuvinte care abia ating suprafața a ceea ce am împărtășit—sau cel puțin, a ceea ce am crezut că am împărtășit.

Nu mi-ai scris de luni de zile. Știi cum e să te trezești în fiecare zi așteptând un semn că mai însemn ceva pentru tine? Am fost răbdătoare, am încercat să-mi spun că poate ești ocupat sau că ceva te-a împiedicat să scrii, dar asta? O scrisoare atât de scurtă, atât de distantă, de parcă ar fi fost scrisă pentru un străin? Nu înțeleg. Am crezut că însemn mai mult pentru tine.

Sunt frustrată și, dacă sunt sinceră, puțin rănită. E prea mult să mă aștept la câteva cuvinte sincere de la bărbatul pe care-l iubesc? Știu că ne despart mulți kilometri, dar cuvintele ar fi putut să acopere acea distanță. Asta m-a ținut până acum, gândul că, indiferent cât de departe ești, putem rămâne aproape prin ceea ce ne spunem. Dar acum, mă întreb dacă distanța nu e doar fizică, ci și emoțională.

Dacă s-a schimbat ceva, dacă te-ai îndepărtat, trebuie să-mi spui. Am nevoie de sinceritate, chiar dacă e greu de auzit. Ce-am avut, sau ce avem, merită mai mult decât tăcere sau câteva cuvinte de formă. Și eu merit mai mult.

Te rog, când îmi vei scrie data viitoare, lasă totul să vină din inimă, nu dintr-un simț al obligației. Pentru că acum, simt absența ta mai mult ca oricând.

 Ada

 O lacrimă mi s-a scurs pe obraz. Nu mi se întâmplă des. Am recitit scrisoarea de două ori, de fiecare dată reconstruind mintal scrisoarea lui. Ce lipsă de respect. Acum regret că m-a impresionat atât de tare atunci. Am dat buzna din nou peste cei responsabili cu corespondența și le-am impus ca scrisoarea să fie trimisă în regim de urgență.

„E ceva atât de urgent?” m-a întrebat Anna.

„Este cea mai urgentă scrisoare pe care va trebui să o trimiteți vreodată!”

Nu au mai continuat conversația. Era totuși șansa mea să o întreb pe Anna dacă e liberă la sfârșitul săptămânii. Pentru un moment însă cred că m-a prins holbându-mă grosolan la sânii ei. M-am retras înapoi în birou.

Mi-am continuat munca în timp ce mă gândeam concomitent la Anna, apoi la cei doi cu scrisorile, apoi la Anna din nou. Trăiam fantezia că eu sunt în locul lui…i-am uitat numele…și că ea este în locul Adei. Că eu acum trebuie să mă gândesc la o scuză, la un mod de a mă revanșa pentru cât de neglijent am fost cu ea. Cât de norocos este omul ăsta și totuși cât de nenorocit. Să ignori atâta amar de vreme femeia iubită, în timp ce alții rabdă fără rost, în timp ce fac declarații și invitații peste invitații, luni sau poate ani de zile? Oribil.

În pauza de prânz mi-am luat inima în dinți. Am scos o foaie de hârtie, și am început să compun o scrisoare. Am încercat să o fac cât mai scurtă, cât mai succintă. Mi-am revărsat toate sentimentele ținute în mine doi ani de zile! DOI ANI! Atâta a durat reprimarea. Au existat doar mici ieșiri, din când în când câte un flirt, o atenție, un schimb de zâmbete. Am scris. Nu o să împărtășesc ce am reușit să așez pe hârtia albă, acum îmbibată de cerneală neagră și toate speranțele mele. Am împăturit foaia și am așezat-o pe scaunul ei. Am intrat înapoi în boxa mea și am așteptat. O pândeam ca un copil prin gaura cheii. Inima îmi bătea extraordinar de tare. Era ca și cum m-aș fi dus gol în fața ei, cântând o serenadă. În cele din urmă, am văzut-o. Avea un mers care semăna mai mult cu un dans exotic. Părul negru, cârlionțat, îi curgea ca un râu pe spatele acoperit de o cămașă albă, din bumbac. A ridicat scrisoarea. Era un moment ridicol. Om la 40 de ani, aflat în poziția de a spiona cetățenii statului, cu atribuții și răspunderi înalte, pus în poziția de puștan îndrăgostit care trimite bilețele. Pe fața ei se putea citi o grimasă, apoi un surâs ironic, apoi o figură înduioșată, flatată. A lăsat biletul jos și a început să se uite în jur, probabil după autor. Am fugit la locul meu, pe scaun. Nu puteam suporta să fiu privit. Nu i-a plăcut, a fost ridicol. Dacă îi plăcea sigur venea glonț la mine în birou. M-am făcut de râs. Îi va spune logodnicului ei, colegelor, tuturor. M-am făcut de râs, am făcut serviciile de râs, tot. Sunt ca și mort.

Am început să simt cum inima mi se ridică în gât. Mi-am înfipt mâinile în mânerele de la scaun și m-am ridicat brusc, ca o vijelie, Am amețit puțin, dar mi-am continuat drumul. M-am dus țintă la ea. Am întrebat-o de ce zâmbește așa larg.

„Uite ce am primit. Nu e drăguț?”

Mi-a întins foaia. Totul a devenit foarte clar acum. Eu nu mă semnasem, și nici nu am menționat pe undeva cine sunt. Aproape că am leșinat. Degetele mi s-au încleștat pe foaie. Firișoare de transpirație au început să îmi brăzdeze fruntea.

„Chiar e un gest drăguț. Știi cine ți-a scris-o?”

„Probabil logodnicul meu. Mai face lucruri din astea, chiar dacă ne-am cunoscut acum doi ani.”

„Ce om de treabă. Cum îl cheamă pe norocos?”

„Hans. Hans Kohl, poate ai auzit de el. E profesor de matematică la un liceu din zonă.”

„Nu am auzit, dar ar fi o plăcere să îl cunosc. Acum dacă îmi permiți, am să mă retrag la mine în boxă. Mai am mult de muncă și ziua e aproape gata.”

Mi-a îngăduit să plec cu un gest subtil din cap. Am trântit ușa biroului și mi-am aprins o țigară. I-am notat numele și profesia pe o foaie de hârtie. Merită totuși pus sub supraveghere. Am trimis toate scrisorile spre expediere, fără să le mai deschid. Am plecat acasă.

Dormisem execrabil. Dimineața nu am apucat să beau cafea și era deja târziu când am ajuns. Am început să-mi fac treaba cu bisturiul, ca un chirurg plin de cearcăne. A durat cam o oră până să dau de scrisoarea lui Iosif.

Am citit-o.

 

Ada,

 Refuz să mă las insultat și numit „superficial” de către cineva care până acum doar a profitat de mine și de profesia mea. Se vede clar că nu ții la mine, ci doar la beneficiile care îți revin de pe urma mea.

Nu te mai obosi de acum înainte să te gândești la mine. Nu îmi mai scrie niciodată.

Adio.

 

A trebuit să recitesc textul ca să mă trezesc. Asemenea om nu merită fericire. Alții ar tânjii după ce are el, iar el îi dă cu piciorul pentru că este supărată, tot din cauza lui. Nu admit așa ceva. Nu! Nu! NU!

Am luat o foaie și am început să scriu, încercând să-i copiez scrisul:

 

Către Hans Kohl,

 Pregătește uneltele pentru acțiune. Locul rămâne același, cum am stabilit la întâlnirea noastră din 20 martie . Ora 14:37, marți, 14 aprilie.

 Moarte comuniștilor! Trăiască libertatea!

 Iosif Wagner

 

A sosit și momentul să folosesc telefonul cu cordon roșu. Parcă mă aștepta, prăfuit și nerăbdător. Am format repede numărul și le-am explicat colegilor situația. În mai puțin de jumătate de oră, doi ofițeri ai STASI au intrat în boxa mea de numai doi metri pătrați. Le-am înmânat scrisoarea, ei au citit-o, ca mai apoi să o sigileze într-un plic. Mi-au mulțumit pentru serviciu, m-au salutat militărește, apoi au plecat.

 M-am așezat cu picioarele pe birou și mi-am aprins o țigară. Astăzi mi-a venit prin poștă un portțigaret nou.