Oho Ha Mei ajunsese prin părțile noastre odată cu marea foamete. Cu ochii tăiați oblic în fața galbenă, cu tălpile goale și-un colț de gură ridicat spre ureche, venise ascuns într-un butoi plin – jumătate cu orez și jumătate cu corpul lui subțirel – o mână de oase ținute unele lângă altele de o piele transparentă, un suflet ținut în viață de un zâmbet strâmb, de ce râzi, Oho? aveau să-l întrebe oamenii peste zeci de ani, când va fi învățat și el ceva-ceva din graiul locului, Oho Ha Mei nu râde, Oho Ha Mei a rămas cu gura strâmbă de la accident, dar nu era adevărat, el de la accident nu rămăsese cu râsul, ci doar cu cicatricea, o cicatrice vânătă care-i cresta fața de la bărbie până la sprânceană, o cicatrice cu care se alesese când încercase să-și apere tatăl, dar tatăl lui nu putea fi apărat, tatăl lui îl luase ilegal pe vapor, dacă-l prindeau îl omorau, dar de murit murea și dacă-l lăsa acasă, numai că de foame, pe vapor mai avea o șansă și uite că a avut, deși după nici o săptămână l-a văzut nemernicul ăla de la rondul de noapte și a dat să-l croiască în moalele capului, taică-su i-a sărit înainte, așa că nemernicul i-a tăiat doar fața, durerea i-a amorțit mintea, sângele i-a întunecat privirea, dar el tot a văzut, l-a văzut pe taică-su cum s-a repezit la nemernic, i-a văzut pe amândoi cum se tăvăleau pe punte strângându-se atât de tare în brațe încât un naiv ar fi putut crede că se iubeau, dar Oho nu era naiv, Oho știa că se urau de moarte, era o ură pe care numai moartea o putea stinge și chiar așa s-a și întâmplat, Oho a închis ochii să se șteargă de sânge și când i-a deschis pe punte era liniște, doi bărbați zăceau pe spate cu câte un cuțit înfipt în piept, iar el rămăsese singur pe lume, singur cu o rană cât toată fața și un zâmbet strâmb, rana s-a închis, dar zâmbetul nu, i s-a păstrat acolo în colțul gurii – tot drumul pe mare ascuns printre butoaie și tot drumul pe uscat ascuns chiar într-unul dintre ele, golit de orez numai cât să-i încapă înăuntru corpul mic și zâmbetul mare, din ce în ce mai mare și din ce în ce mai strâmb, adâncit amar de fiecare strâmbătate a unei lumi pe care nimeni nu putea și nici nu voia s-o îndrepte – bătăi și certuri, nedreptăți și crime – de ce râzi, Oho? aveau să-l întrebe oamenii, dar Oho nu râdea, Oho ajunsese prin părțile noastre odată cu marea foamete, ascuns într-un butoi plin – jumătate cu orez, jumătate cu corpul lui subțirel – butoiul fusese descărcat de pe vapor și încărcat într-o căruță, schimbase legănarea valurilor cu legănarea roților și încăierările într-o limbă cunoscută cu încăierări într-o limbă de neînțeles, într-o noapte cu lună, în timpul unei certe cineva a tras cu pușca și caii s-au speriat, butoiul s-a răsturnat și a luat-o la vale, iar corpul lui subțire, amestecat cu boabe de orez și așchii de lemn s-a învârtit nebunește, bufnind și pocnind, lovindu-se de doage și ieșind la lumină după o izbitură cruntă în peretele unei magazii părăsite, magazie în care Oho și-a cărat orezul și pe el însuși, Oho era mic și n-avea nevoie de multă mâncare – câteva boabe de orez și resturi de plante găsite pe sub zăpadă – dar ceilalți erau mari, mari și lihniți, se târau cenușii pe drum, prin pădure și uneori chiar pe lângă magazia lui, cu ochii lucind de foame, cu dinții scrâșniți și burțile goale, goale de zile și de luni întregi, goale parcă de la începutul lumii, numai că Oho nu știa asta, Oho nu le înțelegea limba și durerea, iar ei se prelingeau fantomatici pe lângă el, tremurau și își mușcau buzele, prima a murit fetița cu codițe albastre, s-a așezat în zăpadă lângă un copac, a oftat și dintr-o dată nu s-a mai mișcat, deși nu avea niciun cuțit înfipt în piept, nu i se mișcau nici genele și nici paltonașul, Oho a zâmbit strâmb, a luat-o în spate și a dus-o în sat, iar când s-a întors i-a desenat codițele albastre pe un bob de orez, au urmat un bătrân cu pălăria ruptă, un șchiop, o femeie aproape cheală, un bărbat fără dinți și tot atâtea boabe de orez desenate, un bob pentru un om, așeza boabele pe pervazul ferestrei, tropăia pe podea, își sufla în palme și se uita la desene, zâmbea strâmb și vorbea cu toți cei dispăruți, cu fetița cu codițe albastre, cu bătrânul cu pălărie, cu femeia aproape cheală și cu bărbatul fără dinți, cu toți a căror amintire se păstra și în boabele lui iar după o vreme doar în boabele lui, în sat nu mai rămăseseră decât câțiva oameni, Oho mai mergea la ei să se încălzească iar când se întorcea îi desena pe fiecare pe câte un bob de orez și uite-așa, când a venit primăvara, în sat nu mai rămăsese niciun om, în butoi nu mai rămăsese niciun bob de orez iar pervazul ferestrei de la magazie se umpluse de desene – două cuțite, o pușcă, niște codițe albastre, o pălărie ruptă, o singură cizmă, o lume întreagă care plecase, unii plecaseră cu un cuțit în spate, alții cu un glonț și alții fără nimic, dar mai ales fără ca Oho să fi putut face și altceva decât să deseneze și să zâmbească strâmb, de ce râzi, Oho? dar Oho nu râdea, Oho Ha Mei rămăsese cu gura strâmbă de la accident, de la fiecare dintre accidentele care se întâmplă zi de zi și pentru care de cele mai multe ori nu putem face nimic altceva decât să zâmbim strâmb.