Ploua infernal în duminica aceea și se-adunaseră toți în odaia din deal a babei să mai stea la o vorbă. Camera era pe cât de mare pe atât de întunecoasă și ei erau mulți și vorbeau toți deodată. Într-un colț, o fetiță se juca cu o păpușă. O legăna și-i cânta cântece de leagăn. Din când în când se uita către adunătura de adulți care se ciorovăiau între ei și nu înțelegea nimic. Nici fețele nu le mai distingea bine de la lumina slabă. Prin ferestrele mici, slabele fâșii de lumină care pătrundeau în odaie nu făceau decât să adâncească umbra pe fețele acelor oameni. Astfel că se întorcea iarăși la păpușa ei și o mai legăna o vreme și o mai strângea la piept și-i promitea că în curând vor pleca de acolo. La un moment dat, peste hărmălaia aia cumplită vocea unei femei împărți gloata aia în două precum a împărțit Moise apele.

-Să mă arză para focului dacă mi-o trebuit mie vreodată vreo palmă de pământ!

Și s-a aplecat demonstrativ în fața lor într-o metanie cucernică. Adunătura a amuțit pentru câteva secunde timp în care s-a auzit numai cântecul de leagăn îngânat de fetița din colț. Apoi și-au reluat ciondăneala mai departe.

25 de ani mai târziu, aceeași fetiță, devenită femeie între timp, stătea din nou într-un colț al camerei înconjurată de niște copii, citindu-le dintr-o carte de povești. Din când în când mai arunca ochii către masa plină de pahare și de adulți chercheliți care vorbeau tare și fără perdea. După fiecare poveste citită copiii îi mai cereau o poveste și încă o poveste, iar ea nu se oprea. Însă simțea cum tonul discuției de alături tinde să escaladeze către culmi noi și ar fi vrut să-i deraieze pe adulții de alături către subiecte mai vesele. Însă era prea tarziu. Pumnul trântit în masă exclamativ fu urmat de vocea răgușită a uneia dintre femei:

-Para focului să mă arză dacă eu vreodată am să pretind vreo palmă de pământ de la tătucu meu! Și-apoi și-a făcut o cruce mare și și-a scuipat în sân.

Copiii și-au întors capetele către masa celor mari și i-au privit curioși. Pentru câteva secunde nimeni n-a mai zis nimic, apoi ciorovăiala de la masă a fost reluată. Însă ochii fetei din colțul camerei se umplură cu lacrimi pentru că tabloul de față era identic cu cel surprins în urma cu 25 de ani. Adulții aceia care se ciorovăiau atunci erau acum care sub pământ care întemnițați singurătății și deznădejdii că cineva le va mai deschide ușa vreodată. Adulții de acum pășeau indiferenți pe aceleași cărări ale dezbinării fără să realizeze că devin captivi ai aceluiași cerc vicios. Pentru că para focului nu face altceva decât să înfiereze și să pârjolească sufletele celor care o invocă. Iar istoria neînțeleasă la timp riscă să se repete dureros.