Ar fi trebuit să plec, dar n-am plecat. Am rămas pe saltea, rezemat de zidul clădirii și nici măcar nu-mi aduc aminte când mi-am dus genunchii la piept, când mi-am sprijinit bărbia de ei, când i-am înconjurat cu brațele. Atunci nu mi-am dat seama, dar acum știu că stăteam ca ea. Respiram ca ea. Tăceam ca ea. O urmăream. Îi vedeam umerii ridicându-i-se ușor în ritmul respirației, șuvițele murdare desfăcându-i-se din coc; îi observam mișcarea abia sesizabilă a corpului – de la stânga la dreapta, încet de tot – ca a copiilor de grădiniță când recită o poezie, ca a păsărilor din colivie și a oamenilor disperați.

Dintr-odată, s-a întors spre mine, de parcă simțise că eram acolo. Mi-a spus că era primul ei Revelion fără băutură. Avea o voce indiferentă care nu semăna cu vocea rea de data trecută. I-am spus că la mine ar fi trebuit să fie primul Revelion cu băutură. Nu știu de unde am avut curaj să deschid gura și nu știu ce-am mai zis pe urmă. Că, de zis, am mai zis ceva. Ceva ce-a făcut-o pe ea să-mi răspundă, pe mine – probabil – să continui, pe ea să-mi răspundă din nou… Părea o discuție între prieteni vechi sau măcar o discuție între prieteni. Dar n-a durat mult. Cumva, habar n-am cum, am ajuns de la discuție la un fel de ceartă.

Nu eram în stare de nimic. Nu eram în stare să mă așez pe trotuar ca lumea, nu eram în stare să țin sticla, după cum nu eram în stare nici s-o desfac, nici să beau din ea și nici s-o dau mai departe; am închis ochii să n-o mai văd, îi auzeam doar vocea care semăna atât de mult cu vocea maică-mii, încât dacă n-ar fi puțit așa de tare în jur, aș fi crezut că sunt acasă.

Nu eram, dar nu conta. Auzeam, pentru a câta oară? același lucru. M-am văzut dintr-odată mic. Făcusem un om de zăpadă. Îi terminasem corpul și umblam după ceva să-i pun ca ochi și nas, când un copil mi-a aruncat un bulgăre drept în frunte. Întâi am simțit durerea, apoi răceala zăpezii amestecată cu ceva cald care mi se scurgea pe față și mi se aduna la picioare în picături roșii, sânge? de unde sânge? A fost o piatră în bulgăre, am auzit-o pe maică-mea, iar următorul lucru pe care l-am auzit a fost că pielea capului era foarte vascularizată și de-aia am avut o asemenea hemoragie.

Atunci nu știam ce însemna nici vascularizat și nici hemoragie, dar aflasem ce însemna să-mi curgă sânge, să-mi ardă corpul, să-mi tremure picioarele, să mă clatin și să văd roșu în fața ochilor, și, cu toate că n-a mai aruncat nimeni niciodată cu bulgări în mine, am simțit des lovitura pietrei și sângele care-mi curgea pe dinăuntru – nu pe dinafară – pornit de piatra din vorbele maică-mii, ale lui taică-meu, ale colegilor, ale profesorilor sau ale unei boschetare într-o noapte de iarnă.

Femeia tăcuse. Îmi ardeau tâmplele, lumea se clătina ca beată și din rănile vorbelor ei îmi curgeau șiroaie de sânge. M-am ridicat clătinându-mă. M-am dus la benzinăria din spate, am cumpărat o sticlă de vodcă și m-am întors. M-am trântit pe saltea, am desfăcut sticla și-am aruncat capacul în mijlocul străzii. Am dat capul pe spate și-am băut. Nu mai băusem niciodată vodcă. Mi-a fript gura și gâtul. O senzație insuportabilă de arsură mi s-a răspândit în tot corpul. Am văzut negru și-am început să tremur. Urma să iau foc, să ard cu flacără până la cer, să mă carbonizez și să mă prăbușesc pe trotuar într-o grămadă grețoasă de cenușă. Să mă topesc. Să mă dezintegrez. Să mor.

Mi-a smuls sticla. Am auzit același pocnet sec pe care-l auzisem și mai devreme, când spărsese cealaltă sticlă. Îmi vâjâiau urechile și nu mai înțelegeam nimic. N-am scos o vorbă. Nici ea n-a zis nimic.

Am plecat. Mă usturau ochii. Poate plânsesem. Sau poate-mi săriseră cioburi în ochi. Două fete bete s-au apropiat de mine, au râs și mi-au spus ceva ce n-am înțeles. Una dintre ele m-a tras spre ea și m-a sărutat pe gură. Era rujată și rujul era amar, iar de pe buze mi s-a părut că începuse să-mi curgă sânge.