Îl știam de când avea vreo 5 ani. Apăruse într-o dimineață de vară la noi în oraș, nimeni nu-l cunoștea, nimeni nu știa cum îl cheamă sau de unde vine, tot ce știam era că ne treziserăm dintr-o dată cu el umblând aiurea de colo până colo, de la piață la gară, de la gară la biserică, de la biserică la lacul din parc și nu era zi în care să ieși și să nu dai cu ochii de el.

Îl vedeai mergând încet, târșindu-și picioarele și bălăngănindu-și mâinile – un corp de copil în haine de adult – femeile îi aduceau lucruri de mărimea lui, dar el nu le lua niciodată, dădea scurt din mână când le vedea, întorcea capul și nu zicea nimic. Pielicică, de ce nu vrei, mă, pantalonașii, uite ce groși sunt, numai buni când o da gerul; Pielicică, uite, mă o gecuță, hai ia-o, e ca nouă, nu intră apa prin ea și are și glugă.

Dar Piele tăcea, dădea din mână a lehamite, își trecea degetele prin smocurile de păr rămase pe partea dreaptă a capului și se întorcea cu spatele. Se mai vedea din el o haină din ale cărei mâneci suflecate de-abia i se zăreau degetele și capul, un cap cu hărți scrijelite pe el, cu cratere și ridicături, un cap cu pielea ondulată și roșie, un roșu vinețiu care durea, un roșu care-i făcea pe cei mai mulți să-și închidă ochii și sufletul. Iar roșul cobora dinspre creștet spre tâmple, îi încadra obrajii și se ducea spre gât, Piele arăta ca o matrioșcă pierdută de matrioșca mare care o adăpostise și goală pe dinăuntru, era ultima păpușă din șir, o păpușă învelită în piele arsă și într-o tăcere fără sfârșit.

Că tăcea Piele, tăcea mult și în tăcerile lui se ascundea uneori un zâmbet de copil care nu rătăcise dintotdeauna pe străzi, de copil care fusese odată ținut în brațe, mângâiat și legănat, de copil care alergase și se jucase, care râsese adesea și plânsese uneori, poate din senin sau poate cine mai știe de ce, un copil puțin răsfățat, cu supărări și toane naive. Un copil.

Dar copiii urâți și motanii bătrâni nu interesează pe nimeni, și unii și alții așteaptă nebăgați în seamă pe marginea vreunui trotuar, pe treptele murdare ale unei scări de bloc sau printre picioarele trecătorilor indiferenți, nu cer decât o mângâiere sau măcar o privire, dar asta e prea mult, asta nu se poate, ei nu au dreptul la așa ceva, omenirea nu vrea să se oripileze sau să se indispună, omenirea e ocupată cu propria-i figură, o figură drăguță, cu păr des și piele netedă.

Numai că Piele nu cerșea mângâieri, Piele își plimba de dimineața până seara masca grotescă prin lume, o oglindă pusă în tăcere în fața întregii omeniri, mulți închideau ochii, unii se uitau în altă parte, alții se uitau în ea și se cutremurau; ptiu, dar urât mai ești, ferească Sfântul; du-te bă, de unde-ai venit, că ne sperii copiii, au coșmaruri noaptea; huooo, monstrule; iarna nu mai e iarnă, vara nu mai e vară de când a călcat blestematul ăsta la noi în oraș, vine sfârșitul lumii, n-a mai plouat de trei săptămâni, parcă vezi că bate iar grindina cum a bătut în ziua în care a apărut ăsta; ba n-a venit pe grindină, a venit când a luat foc pădurea Coleașa, atunci a venit, ducă-se învârtindu-se nouă ani de duminici…

Dar Piele nu se ducea, Piele n-avea unde să se ducă și știa deja că oamenii sunt la fel peste tot, Piele creștea ca orice copil și hainele mari care-i înveleau singurătatea începeau să se umple, în oraș erau cârciumi și cimitire, bănci și second-hand-uri, de la bănci nu primise niciodată nimic, oamenii intrau și ieșeau, oamenii aveau costume țepene și fețe rigide, respirație sufocată și inimi ascunse sub teancuri de bani, Piele nu se oprea niciodată la bănci, trecea pe lângă ele fără să le vadă – spații gri în peisajul gri al orașului – gri era și Curcubeul Marietei, un second-hand cu fațadă cenușie și cu un curcubeu vopsit cu bidineaua, Piele știa că nu afară era curcubeul adevărat, ci înăuntru, înăuntru era Marieta care cântărea haine, Marieta greșea întotdeauna la cântar și uite-așa îi rămâneau la sfârșitul lunii vreo câteva kilograme bune de haine, ia Pielicică un pulover, ia și căciulă, mamă, hai că vine iarna și n-ai ce pune pe tine, Marieta îi punea deoparte haine mai mici pentru oameni mari și-i tot spunea te iubesc, Marieta era frumoasă în oglinda pe care i-o punea copilul urât în față, Piele învățase să zâmbească și să repete după ea te iubesc, Piele pleca târșindu-și pantofii enormi și se oprea, unde altundeva decât la cârciumă, Piele mai învățase și altele, învățase să fumeze și să spună dă și mie o țigară bos, la cârciumile bogate primea înjurături și la celelalte înțelegere, ia, bă, copile o țigară; lasă-l bă, Tobă, ce-i tot dai țigări, nu vezi că are 5 ani? cei 5 ani ai lui purtau haine de om mare, Piele spunea te iubesc, își lua țigara și pleca la cimitir, cimitirul era sus, deasupra orașului, din cimitir se vedeau cerul și pădurea arsă de pe dealul Coleașa, cimitirul era singurul loc luminos din orașul gri, cimitirul avea cireși de mai și babe milostive, parastase și zilele morților, Piele se așeza pe o bancă de piatră, mângâia motanul găsit la gunoi și-și împărțeau pomana, motanii bătrâni și copiii urâți se satură cu o lingură de colivă și o conservă de pește, te iubesc, îi spunea Piele motanului și sorbea uleiul din conservă lăsându-i lui peștele, piatra se tocise după forma pantalonilor lui de adult, care an după an i se potriveau tot mai bine, Piele își aprindea țigara, prin fum i se înșirau în față zeci de morminte, morminte cu monumente de marmură și morminte cu cruci putrede, mormântul lui Tobă și al Marietei, morminte văzute și nevăzute, știute și neștiute, morminte de babe milostive, de bunici și părinți, precum și morminte de copii îngropați în viață de vii, cu mult înainte.