― Am avut o studentă, Simina. Cam treizeci de ani au trecut de-atunci. Vrei să-ți zic povestea ei? Iarna poveștile se spun ușor, zâmbi doamna Moise.

Se aflau în casa de vacanță de la Bușteni. Bătrâna stătea așezată în pat pe o parte. Fiica ei, Antonia, se pregătea să o asculte. De pe fotoliul de alături, era numai urechi. Mama ei spunea mereu povești. Îi făcea rezumatele lecturilor. Inventa finaluri. Era o plăcere să intri în lumea ei. Bătrâna ajunsese tare plăpândă. Dar din vorbit nu o putea opri. De când se îmbolnăvise, petreceau timp împreună. Așa cum își doreau amândouă. Doar că nu apucaseră asta de mult.

― Bine, încep, dar să mă întrerupi. Când trebuie să pleci la culcare, spune-mi. Așadar să revenim acum la studentă. Era în vacanța de Crăciun din 1990, la Văratec. Terminase liceul în Constanța. A intrat la facultate în capitală. Învăța bine. Ce crezi că-și dorea în anul I? Să se călugărească, dragă. Nu știu de ce. Toți trecem prin căutări interioare. Mama îi murise când era micuță. Poate nu se simțea iubită. Nu știu de unde ideea asta. S-a gândit la o mănăstire din Moldova. Ciudat, nu? Doar avea una mai aproape, la Techirghiol. Văratec i-a plăcut mai mult. Pentru că era și Veronica Micle acolo. Știi și tu mănăstirea aceea mică. Albă, cu două turle. Simina era la Litere, înțelegi? Numai cai verzi pe pereți visa. Știi cum ne zicea taică-tu. Literatura bate câmpii. Așa-i bătea și ea. O romantică incurabilă. Așa și arăta. Ca o călugăriță. Părul negru, lung, prins în coadă. Slăbuță, delicată, mergea cu ochii-n jos. Purta numai culori închise. Nu se farda. Mereu în banca ei, respectuoasă.

Se întinse după cana de ceai de pe noptieră. Sorbi o gură. O puse la loc cu grijă. Se atinse ușor pe obraz. Dădu laoparte un fir nevăzut. Continuă cu glas mai vioi.

― Chiar o ții minte, mamă?

― Nu m-a lăsat memoria. Numai picioarele. Poți să mă întrerupi, eu continui.

Se așeză mai bine, potrivindu-și perna. Antonia se ridică să o ajute. Patul avea o lenjerie cu flori mici. Capul mamei ei se ițea deasupra. Pereții erau acoperiți de lambriuri de lemn. Camera era mică și călduroasă. De la parter se auzea muzică. Pe sub ușă se strecura un miros de clătite. Băieții Antoniei veniseră și ei la munte. Erau studenți amândoi.

― Ce-a fost mai greu a trecut. Te recuperezi, ai să vezi, mamă.

― Antonia, nu sunt un copil. Nu mă poți minți. Acum lasă-mă să-ți termin. În tren, noroc mare, un bătrân din Valea-Seacă. Țeapăn moșul. Se ținea bine. Munca îl ajuta. Din vorbă în vorbă, i-a predat o lecție. Cum să aleagă gazda potrivită la mănăstire. Ce i-a spus bătrânul în șoaptă? Că nu toate maicile erau cucernice. Nu erau ușă de biserică. Sau de mănăstire. Fata noastră s-a cutremurat. De la el a aflat despre vizitatori.

― Despre ce vizitatori vorbești? se miră Antonia. La mănăstiri sunt doar duhuri.

― Ehehei. Mare e grădina Domnului.

― A coborât din tren în Târgu-Neamț. Era gerul lumii. Crăpau pietrele. A luat un autobuz până la mănăstire. A condus-o Nea Vasile, bătrânul. I-a făcut intrarea la acea maică. Pâinea lui Dumnezeu. Venită acolo din tinerețe. Ei bine, asta era Maica Filofteia. Micuță, uscățivă, ochi negri. Spre șaizeci de ani avea. A primit-o la ea în cameră. Pe laviță dormea Simina. Pe pat dormea maica. Au făcut sarmale de post, cu ciuperci. Au copt prăjitura Scutecele Domnului – un deliciu. Nu mai mâncase așa ceva. Au mers împreună în pădure după brad. S-au dus la slujbe zi de zi. Au participat la o călugărie. Așa se chema. Schimbarea numelui maicilor tinere. Tăierea părului, jurămintele, cununia cu Hristos. Un ritual întreg, emoționant. Și studenta mea a purtat glimeruță pe cap. Știi baticul acela alb. S-a rugat cu maica în genunchi. A făcut mătănii. A primit un șirag împletit chiar la mănăstire. Zile întregi i-a vorbit maica. I-a povestit despre viețile sfinților. Și i-a aflat și ei taina. Simina venise în recunoaștere. Să rămână sau nu? Ar fi putut trăi o viață acolo? Mai avea un frate, iar tatăl se recăsătorise. Ar fi lăsat-o inima să-și părăsească familia? Era chiar chinuită de întrebările astea.

Bătrâna zâmbi cu gândul la cele spuse. De jos, muzica se auzea mai tare. Băieții se distrau. Serile erau mereu cu vin fiert. Îl vedeai în obrajii lor. Îl auzeai în râsete.

― Prima experiență cu celelalte maici, derutantă. Le-a văzut întâi la oficiul poștal. Era o coadă mare. Puneau scrisori, primeau pachete. Simina a stat în fața sediului. Le-a privit jumătate de oră. Unele aveau ghete scumpe. Altele erau modeste. Câtorva le simțeai parfumul. Unele aveau unghiile foarte îngrijite. Deși păreau la fel, nu semănau. S-a gândit că nu renunțaseră la lume.

― Dar vizitatorii?

― Nea Vasile i-a spus ce a văzut. Parcări pline de mașini noaptea. Parcări goale ziua. Maicile primeau vizite. Doar câteva erau maici cu adevărat.

― Să nu mai spui asta. Sau ai mai spus, mamă? Să nu faci păcat. Te iei după vorbe. Ai rămas atâta timp cu ideile astea. Sau ai născocit ce mi-ai spus? E un basm sau așa a fost?

― Bineînțeles că vrei să știi adevărul. E chiar mai rău de-atât. Tu ești tare naivă. De unde știu eu toate asta? I-am predat Siminei la facultate. Doi ani am avut-o la clasă. Și-a pierdut jurnalul cu povestea. L-a pus pe catedră cu o lucrare la Literatură. Să nu-și fi dat seama? Poate o fi scris pe el în timpul examenului. Uite așa a ajuns în posesia mea. L-a lăsat odată cu foile. Nu știu dacă din greșeală. Poate a vrut să ajungă la mine? Asta zău nu știu, Antonia. Din jurnal am cunoscut-o mai bine. Așa am descoperit istoria asta.

Bătrâna părea încurcată. Antonia se ridică de pe fotoliu. Se aplecă să o sărute pe frunte.

― Știu că povestea nu e completă, mamă. Nici eu nu sunt un copil. Nici tu nu mă poți minți. Eu cred că fata asta, Simina… Dar știi ce bănuiesc, nu-i așa? I-a aflat secretul Maicii Filofteia. De ce trăgea la ea Nea Vasile. Asta nu scria în jurnal?