Ziaristul purta, în seara aceea, o pereche de blugi rupți întocmai la jumătate. Trecuse deja prima lună din toamnă, dar era încă teribil de cald, așa că un bărbat cu femurul dezgolit nu era chiar o imagine scandaloasă.

Se așeză pe scaun, își deschise laptopul și încercă să scrie, să relateze ceva – un eveniment oarecare, un fapt divers. Făcea asta în fiecare zi, începând cu anul 1997, când renunțase la avantajele meseriei de comis-voiajor. Creierul se încăpățâna să îi rămână blocat. Nu avea nicio idee. Nu era niciun eveniment care să se cuvină a fi consemnat. Ziaristul își aprinse o țigară și medită la această întâmplare fără precedent.

Unde dispar toate faptele lumii? se întrebă.

Ajunse repede la concluzia că întrebarea era, totuși, greșită. Faptele lumii erau la locul lor. Iată – treceau pe străzi, pe marile bulevarde, boschetari pe role, chiuind. Ar fi putut să noteze asta. Gândul i se păru și obscen, și minor.

Adâncindu-se în meditație, fu nevoit să-și admită că, de fapt, nu îl mai interesa nimic. Niciunul dintre toți oamenii aceștia care traversau străzile fiecare către un alt nicaieri, nicio dramă, nicio melodramă, nicio tragedie, nicio comedie. Nimic însemna chiar nimic. Realiză cât de cuprinzător era acest cuvânt.

Termină de fumat cea de-a patra țigară, horcăi ușor, își privi genunchiul dezvelit și i se făcu scârbă de el însuși. Avea patruzeci și doi de ani și nu făcuse nimic în viața sa. Nimic! Dacă ar fi făcut ceva, ceva pe care el însuși, așa ziarist ratat cum era, să se obosească să îl descrie, orice, un gest, un fapt asupra căruia să se poata întoarce, ca să se sprijine, ar fi fost altfel.

De teama unei crize de deznădejde, își stopă această introspecție. Privi rața care aluneca pe suprafața apei și nu își mai spuse nimic.

Nu avea ce să relateze, și gata.