S-au auzit mai întâi strigăte, voci de băieți care răcneau unul la altul într-o limbă imposibil de înțeles și deci fără nicio importanță pentru Cora Dorneanu, apoi zdupăiturile copiilor care alergau pe plajă, printre șezlonguri și umbrele. Cora a ridicat ochii din revista pe care o citea. Ar fi trebuit să se ducă cineva să le zică vreo două părinților, să-i învețe minte să nu-și mai lase plozii prost-crescuți să alerge ca bezmeticii pe plajă. Dăduse o găleată de bani ca să-și petreacă vacanța într-o țară civilizată, la un hotel de lux, tocmai ca să scape de mizerie și de mitocani. Nu mai suporta plajele aglomerate unde călcai la fiecare pas pe cioburi de scoici și chiștoace de țigări, o enervau șezlongurile ieftine de plastic alb și cearșafurile întinse care-ncotro, nisipul zgrunțuros și poșircile de nebăut din bodegile unde patronii nu se îndurau să cumpere nici măcar mentă proaspătă și gin ca lumea. Era dispusă să plătească oricât ca să stea la hoteluri cu plajă privată, cu nisip ca mătasea, cu mobilier de plajă din bambus, cu chelneri stilați și barmani profesioniști care știau să recomande un vin bun și să facă cocktailuri cum scrie la carte. Dar până și locurile presupus exclusiviste ajunseseră să fie invadate de țopârlanii îmbogățiti peste noapte din afaceri dubioase prin țări din fostul lagăr comunist. Și de copiii lor insuportabili. Era cazul să facă o plângere la hotel.

A întors pagina revistei și, în momentul de liniște dintre două respirații, ceva s-a întâmplat. De fapt, s-au întâmplat mai multe lucruri exact în același timp. Soarele a intrat brusc în nori, un bărbat a strigat ceva, un singur cuvânt gutural și de neînțeles, Cora a simțit un bulgăre de nisip ud lovind-o peste gleznă, marea s-a întunecat și un val uriaș, apărut de niciunde, a izbit furios țărmul, împroșcându-i cu spumă și fire de alge pe cei de pe primul rând de șezlonguri. În secunda aceea Cora a știut, fără cea mai mică urmă de îndoială, că soțul ei, Miro, tocmai murise.

A rămas împietrită, cu mâna încleștată pe revistă. Își simțea inima bătând cu forța unui gong care anunța o invazie barbară sau un cutremur sau o altă calamitate abătută pe neașteptate asupra lumii. Nici nu apuca să se stingă ecoul unei bătăi și bubuia o alta, mai puternică decât cea de dinainte, acoperind zgomotul valurilor, strigătele copiilor și țipetele pescărușilor.

Avea limpede în față imaginea lui Miro în scaunul lui de piele verde, prăvălit în față peste planșele întinse pe birou. Vedea contururile clădirii din desenul pe care era căzută mâna lui stângă, îi vedea verigheta pe inelar și o pată neagră de grafit pe încheietura degetului mic. Miro nu renunțase niciodată la creion, făcea nenumărate schițe pe hârtie înainte să traseze vreo linie pe ecranul unui calculator. În spatele lui zărea prin fereastra deschisă ploaia care cădea peste Bucureștiul cenușiu, casele cam dărăpănate din jurul vilei interbelice pe care Miro se încăpățânase să o cumpere și să o transforme în sediu de firmă, și, în depărtare, un bloc turn cu geamuri albastre și o reclamă luminoasă pe acoperiș.

O pală de vânt rece a trecut brusc peste plajă și Cora a simțit că îngheață din cap până în picioare. Miro murise. Nu, imposibil. N-avea nicio logică. Miro era sănătos-tun, nu fuma, nu mânca tot felul de porcării ca alții. Făcea sport. Măcar din când în când. Din ce în ce mai rar, de fapt. Înota, mergea la ski, dar asta doar în vacanțe, în rest se cam neglijase în ultima vreme. Oare de când nu mai fusese la sală? De un an? Doi? Poate și mai mult. Când și de ce nu-și mai făcuse abonament? La începutul pandemiei? Poate chiar înainte. Cora încerca să-și amintească exact când îl văzuse ultima oară pe Miro plecând de acasă cu geanta în care își ținea echipamentul de sport. Era ceva important, cu siguranță de acolo pornise totul, dar, oricât se străduia, nu reușea să-și adune gândurile. I se tăiase respirația și un început de cârcel îi bloca maxilarul.

Nu se putea să fie adevărat. Ce prostie să se sperie așa, dintr-un gând aiurea. Oare de ce i se tot făcea frică în ultimul timp? Ca atunci, în avion, când treceau printr-o zonă de turbulențe. Își încleștase mâinile pe marginile cotierelor și se albise atât de tare la față încât tipul de lângă ea a întrebat-o dacă îi era frică. De parcă de întrebările lui tâmpite avea ea nevoie. Nu mai simțea decât zguduiturile avionului și inima zbătându-i-se incontrolabil în piept. Abia mai respira, încet, aproape pe furiș, ca și cum corpul ei s-ar fi temut să deschidă prea larg coastele și să-i facă prea mult loc inimii în piept, nu care cumva să se rupă organul acela cât un pumn din legăturile lui de vene și artere și să se smulgă cu totul din locul său. Crezuse că o să moară. Evident, se speriase degeaba. Avioanele nu se prăbușesc din cauza turbulențelor. Așa cum se speriase degeaba și acum. Numai babele cred în semne și în premoniții.

Și totuși, acum era cu totul altceva. Fața imobilă, cenușie a lui Miro îi apăru iar în minte. Era căzut peste birou, singur în camera cu lambriuri de stejar și tavan înalt care fusese cândva dormitor. N-ar fi trebuit să-l lase să cumpere casa aia. Dar se încăpățânaseră, și el, și Sam, iar ea nu i se putea împotrivi lui Sam. Nu doar pentru că era partenerul ei și al lui Miro în firma de arhitectură, ci dintr-o mie de alte motive. Câți ani trecuseră de-atunci? Cincisprezece? Nu, douăzeci și cinci pe puțin. Li se oferise primul lor proiect important și tocmai pe acela Miro și Sam vruseseră să-l refuze. Ce prostie ar fi fost! Erau dispuși să dea cu piciorul unei oportunități uriașe doar pentru că era vorba de un bloc ce urma să fie construit într-un cartier interbelic. Cora se revoltase. Și ce dacă se demolaseră trei case vechi? Nu erau nici primele și nici ultimele. Era șansa lor de a deveni cunoscuți. Ea ar fi acceptat imediat, însă Miro și Sam ezitaseră mult. Până la urmă, Sam fusese cel care înclinase balanța spre o decizie.

– Dacă nu îl facem noi, o să-l facă altcineva, zisese. Cineva lipsit de scrupule o să trântească acolo un bloc hidos care va atrage altele la fel, până când întreaga zonă își va pierde identitatea și puțina protecție pe care o are prin lege. Ca o gaură neagră care o să omoare încet-încet tot cartierul. Noi putem să creăm o clădire elegantă care să respecte spiritul locului. Idei avem. Cel mai greu va fi să-i convingem pe proprietari să ne dea mână liberă.

Când au primit onorariul, Miro și Sam nu au vrut să se atingă de bani. Ar fi putut face orice cu ei, dar se simțeau vinovați. Apoi, aproape fără să se consulte cu ea, au hotărât să cumpere o vilă din anii ‘20, să o restaureze și să mute acolo sediul firmei. Orice, numai să salveze măcar o casă veche din București. Până la urmă ajunseseră să cheltuiască o avere pe proiectul acela idiot cu care Cora nu fusese deloc de acord. Cu banii băgați în hardughia aia prost împărțită ar fi putut să construiască trei clădiri nou-nouțe. Cora se supărase rău pe ei. Dintr-o vină care exista numai în capul lor se încăpățânaseră să mute firma într-un spațiu care nu se potrivea nevoilor lor și ajunseseră să-și instaleze birourile în camere în care cândva dormiseră și făcuseră dragoste sau se urâseră niște necunoscuți. Pe Cora o treceau fiorii numai când se gândea la asta. Poate chiar muriseră oameni acolo, în paturi cu așternuturi îngălbenite de timp și de atâta spălat și care miroseau a boală și a frică.

Iar acum, într-una dintre camerele acelea zăcea Miro, mort. Cârcelul din maxilar o strângea din ce în ce mai tare și Cora simțea că o mână mare și grea i se așezase peste gât. Miro murise. Îi venea să plângă. Cum să moară Miro? Așa, din senin, tocmai când ea era plecată în vacanță? Cora nu suporta toamna în București. Nu suporta vremea urâtă și bălțile și zilele în care, orice ar fi pus pe ea, tot se trezea că era nepotrivit îmbrăcată. De aceea își oferea în fiecare an o vacanță în Tenerife în octombrie, când în țară începea să plouă și să se facă frig. Și tocmai acum să moară Miro. Abia se instalase la hotel și gata, trebuia să-și schimbe toate planurile, să se întoarcă imediat acasă, să se ocupe de înmormântare și de tot. Era îngrozitor. Nu, nu putea fi adevărat. Oamenii nu mor așa, din senin. Cel mai simplu era să-l sune. Să vorbească cu el și să se liniștească.

Avea telefonul în geanta de plajă, pe masa de lângă șezlong. Trebuia doar să se întoarcă puțin și să întindă mâna, să ia geanta și să caute în ea telefonul. Să tasteze codul și apoi să caute numărul lui Miro. Să apese pe semnul în formă de receptor verde și să aștepte. Să aștepte să sune telefonul lui Miro. Avea o sonerie ciudată, o melodie care pe Cora o enerva. Îi zisese de nenumărate ori să o schimbe, dar Miro se încăpățânase și o lăsase așa. Cică era jazz. De când îi plăcea lui jazzul? Și unde asculta el jazz? Acasă sigur nu, la concerte nu mergea. Sau nu mergea cu ea. Corei nu-i plăcea jazzul. Ce naiba să-ți placă la jazz? O înșiruire de sunete stridente, plictisitoare și monotone care pe ea o făceau să se simtă ca o pisică mângâiată în răspăr. Din nou i-a apărut în fața ochilor trupul lui căzut peste birou, părul ciufulit, fața palidă, verzuie aproape, ochelarii strâmbi și ochii deschiși cu pleoapele înghețate. Tot ce vedea era atât de real, încât Corei i s-a părut că auzea deja melodia de pe telefonul lui Miro, deși nici măcar nu întinsese mâna după mobil. Telefonul suna, o dată, încă o dată, melodia se auzea de fiecare dată mai tare și, între apeluri, liniștea din birou se făcea tot mai adâncă.

Cora a rămas nemișcată. Nu, nu putea să-i telefoneze. N-ar fi suportat să audă mobilul lui sunând în gol, știind că Miro nu o să răspundă. Că Miro nu o să mai răspundă niciodată. Oare cine o să-l găsească? Ana Maria, cel mai probabil. Secretara lui. Miro avea încredere absolută în ea, dar Cora o găsea îngrozitor de antipatică. Era eficientă. Diplomată. Șireată, mai degrabă. Nu fusese niciodată vreo frumusețe, și totuși reușea să facă impresie. Știa să își aleagă haine care o avantajau, cu croieli elegante și în nuanțe discrete. Trebuia să te pricepi ca să-ți dai seama cât de scumpe erau rochiile de pe ea. Ciudat, cum reușea să-și cumpere asemenea lucruri din salariul ei. Oare era amanta lui Miro? Lucra pentru el de douăzeci de ani și Corei i se întorcea stomacul pe dos când îi vedea cum se înțelegeau din priviri. Probabil Ana Maria credea că îl cunoaște pe Miro chiar mai bine decât ea. Acum că Miro murise, probabil își va imagina chiar că suferă mai mult decât ea.

Inima îi bubuia din ce în ce mai tare. Părea că bate de sub o lespede uriașă, iar Cora simțea că nu trebuia să facă nicio mișcare, ca nu cumva să fie strivită de pietroiul acela de spaimă care i se așezase peste piept și se îngreuna cu fiecare gând.

Nu, Ana Maria nu-l cunoștea pe Miro mai bine decât ea, orice ar fi crezut proasta aia. Cora îl știa pe Miro din anul întâi de facultate. Era un ploieștean palavragiu și miștocar, dar avea imaginație. Făcea tot timpul schițe, pe foi volante, pe șervețele, pe pagini rupte din caietele colegilor sau din carnetul vreunui chelner. Desena aproape fără să se uite la foaie în timp ce vorbea despre cu totul altceva, povestea o întâmplare sau spunea bancuri, cu o țigară în colțul gurii și o sticlă de apă lângă el. Nu că n-ar fi băut alcool, le trăgea la măsea ca toți studenții pe vremea aia, dar avea mereu și o sticlă de apă lângă el. Apă minerală, în sticlă verde sau maro de sticlă, cum era atunci. Sau un sifon. Tot de sticlă, cu capul de metal. Miro desena ce desena, apoi împăturea bucata de hârtie fără să se uite măcar la ea și o băga în buzunar. La început, nici nu-l putuse suferi.

Din prima clipă, Cora îl iubise pe Sam. Se îndrăgostise de el la examenul de admitere. Fuseseră așezați în bănci în ordine alfabetică, iar ea nimerise în spatele lui. Tremura toată când intrase în sală, îi era frică de examen, era îngrozită că ar fi putut să pice, că ar fi trebuit să o ia de la capăt cu meditațiile, în timp ce prietenele ei ar fi fost toate studente. Și-a verificat încă o dată stilourile și creioanele, apoi a numărat ferestrele și câte persoane erau în sală. Citise undeva că număratul ajută împotriva emoțiilor. Când nu a mai avut nimic de inventariat, și-a pironit privirea în ceafa tipului din fața ei. Fără să-și dea seama când și cum, frica s-a transformat în altceva, o emoție la fel de intensă și de nestăpânit, dar care avea de-a face cu el și doar cu el, cu nimeni și nimic altceva. Tremurul din capul pieptului și-a schimbat cumva vibrația. Când au venit subiectele, Cora ar fi putut să închidă ochii și să-i deseneze exact linia umerilor, dreptul ceva mai lăsat decât stângul, gâtul înclinat, capul sprijinit pe pumn, părul tuns scurt, gulerul cămășii perfect călcat. Când s-au dat rezultatele și a văzut că intrase și ardeleanul acela blond cu nume ridicol, a știut că toate porțile vieții se deschiseseră larg în fața ei. Din prima zi de curs se așezase lângă el și așa rămăseseră până la sfârșitul facultății. Ea în dreapta lui Sam, Miro în stânga. Acel ceva care i se cuibărise în capul pieptului în ziua primului examen nu mai plecase de acolo. Adeseori părea să se fi stins, dar se aprindea din nou, când Cora se aștepta mai puțin. Era mereu înăuntrul ei, chiar și acum, era la fel de puternic ca spaima care o cuprinsese la gândul că Miro murise. Frica și acel ceva pe care nu-l mai numise de ani de zile se învârteau în pieptul ei, unul în jurul altuia, din ce în ce mai repede, ca un vârtej care îi tăia răsuflarea.

Miro nu-i plăcuse deloc, însă știuse de la bun început că trebuia să-l accepte dacă voia să fie cât mai mult timp în preajma lui Sam. Nu putuse niciodată să înțeleagă cum de se împrieteniseră cei doi din prima zi în care se cunoscuseră. Spre deosebire de Miro, care părea să caute tot timpul pe cineva sau ceva, un fost coleg de școală, o iubită, un văr de-al treilea, un poet de care nu auzise nimeni, o carte, un curs, un bilet nu știu unde, un creion, un răspuns la o întrebare, Sam era mereu în așteptare. Miro râdea de el, se mira cum de ajunsese Sam la București în loc să aștepte să vină Facultatea de Arhitectură la el la Sibiu. Sam stătea mut, îl lăsa să zică ce-avea de zis, apoi ridica din umeri și zicea, apăsând pe accentul lui ardelenesc cum făcea numai când stătea la un pahar cu Miro, no, apăi o trebuit să mă sacrific, mă, să nu care cumva să dați năvală peste noi atâția regățeni cu țuica voastră slabă cu tot.

Cum, necum, Miro și Sam erau nedespărțiți, iar ea nu se dezlipea de ei. Toată lumea știa că erau prieteni la cataramă. Erau inseparabili, un trio în jurul căruia orbitau unii sau alții, dar după o vreme toți ceilalți se pierdeau cumva pe drum. Cora avusese mereu grijă ca ei trei să fie văzuți ca un tot unitar. Sam și Miro erau prietenii ei. Chiar și numele după care îi știau colegii și profesorii fuseseră tot creația ei. Își urâse întotdeauna numele cu care fusese botezată, Corina. La facultate s-a prezentat din prima zi Cora și așa a rămas. Pe Miro îl chema Miron. Ce naiba să faci cu un nume care nu mai era la modă de patru sute de ani? Ca să nu mai vorbim de Sam, pe care părinții îl pricopsiseră cu un prenume și mai absurd, și mai anacronic, Samoilă, după Samoilă Mârza, fotograful Unirii din 1918. Când îl întreba cineva ce era cu numele lui, Sam povestea că fotograful tocmit de organizatori, un sas pe nume Bach, nu vrusese să vină la adunarea cea mare a românilor, iar Samoilă Mârza, care făcea parte din delegația unui sat, a fost singurul din toată mulțimea aceea de zeci de mii de oameni care avea aparat de fotografiat. Un aparat din acela vechi, cu burduf, trepied și clișee de sticlă. Fotografiile făcute de el la Marea Adunare de la Alba Iulia fuseseră folosite de Brătianu la Congresul de la Paris, ca dovadă că românii din Ardeal voiau unirea cu țara. Erau imaginile pe care le știa toată lumea din manuale și din cărțile de istorie. De parcă i-ar mai fi păsat cuiva la sfârșitul secolului douăzeci de cine făcuse poze la Alba Iulia în 1918. Ea le găsise celor doi numele potrivite, numele pe care le folosea mereu când vorbea cu ei și despre ei, până când deveniseră o parte din ei și toată lumea, chiar și ei înșiși, au căpătat impresia că acelea erau numele lor adevărate, de care nu s-au mai desprins niciodată.

Iar acum Miro se desprindea de ei, îi lăsa singuri, pe ea și pe Sam, așa cum Cora ar fi vrut să fie de la început, doar că lucrurile o luaseră razna și nimic nu ieșise cum vrusese ea. Acum totul era mult mai complicat și moartea lui Miro nu făcea decât să strice matca în care cursese viața ei vreme de aproape treizeci de ani. Un pescăruș a țipat deodată undeva foarte aproape și sunetul acela violent și sinistru a speriat-o și mai tare. Ce-o să se facă fără el? Ce o să se întâmple cu firma? Dacă Sam o să vrea să vândă? Să vândă și să plece cine știe unde?

După Revoluție, ea trăsese de ei să-și deschidă o firmă de arhitectură împreună. Erau îngrozitor de tineri și aveau mult prea puțină experiență, însă Cora fusese sigură că se vor descurca de minune. Miro și Sam erau doi arhitecți excepționali. Miro mai ales avea o imaginație uluitoare. Era în stare să scoată dintr-o cutie câteva schițe făcute cu ani în urmă, pe colțul mesei la o petrecere sau undeva la plajă sau în telecabină, la ski, să ia câte un element sau două din fiecare și să creeze ceva cu totul nou pentru un client care îi ceruse imposibilul și vreo două chestii în plus. Sam, în schimb, era meticulos și răbdător și avea un simț al afacerilor rar întâlnit. Clienții veneau pentru Miro, dar duceau proiectele până la capăt cu firma lor datorită lui Sam. Singurul lucru care o făcuse să ezite la început era faptul că erau mult mai buni decât ea. Când și-a găsit o nișă unde să nu poată fi comparată cu ei, a știut că totul o să meargă bine. Se specializase în design interior, așa că putea să lucreze cu ei pentru unii clienți, dar avea și proiectele ei separate. Cel mai important, era în fiecare zi lângă Sam.

Fusese sigură că Sam aștepta să-și vadă cariera pusă pe picioare înainte să se însoare. Pentru Cora era doar o chestie de a alege momentul potrivit. Doar că lucrurile nu ieșiseră cum plănuise ea. Nu înțelesese niciodată unde o întâlnise Sam pe Sonia sau când și cum se închegase relația dintre ei. Unde o găsise? Sonia lucra la o agenție internațională sau un ONG, ceva numit printr-un acronim pe care Cora nu și-l amintea niciodată. Revelația că Sam și Miro aveau o viață în care nu o includeau și pe ea o lovise ca o palmă. Avusese mereu impresia că ei trei erau tot timpul împreună, crezuse că își spuneau tot, că nu aveau secrete unii față de alții. Oare mai fuseseră și cu alte femei, de care ea nu avusese habar? Mai încercaseră niște fete să se lipească de grupul lor, dar Cora reușise să scape de ele. Nu-l iertase niciodată pe Sam pentru că ținuse secretă relația lui cu Sonia până în ultimul moment. Dacă ar fi știut din vreme, ar fi putut să facă ceva, așa cum mai făcuse și înainte, însă Sam le-o prezentase pe Sonia numai după ce o ceruse în căsătorie. Când nu se mai putea repara nimic.

De ce plângea? Nu mai plânsese de ani de zile. Plângea fără niciun zgomot, doar lacrimi mari și sărate ca apa de mare îi curgeau pe obraji, pe sub ochelarii de soare. Nu se putea să fi murit Miro. Trebuia să-l sune. Chiar dacă nu răspundea, n-avea niciun motiv să intre în panică. Era probabil cu un client. Trebuia doar să caute telefonul în geantă. Era atât de simplu, și totuși nu putea să facă nicio mișcare. O vedea pe Ana Maria deschizând ușa biroului, venind lângă Miro, punând mâna pe obrazul lui, luând telefonul și chemând salvarea. Ar fi fost normal ca Ana Maria să o sune și pe ea, imediat. Da, din clipă în clipă trebuia să sune telefonul. Probabil chiar acum Ana Maria se gândea cum să-i spună ce se întâmplase, își alegea cu grijă cuvintele, își pregătea discursul, ca atunci când trebuia să anunțe un client că nu se obținuse o autorizație sau ceva de genul ăsta. O veste proastă. O veste șocantă. O veste îngrozitoare.

Ce ciudate erau cuvintele alea. Doar sunete goale, care căpătau o forță de nestăvilit când se loveau de golul din ea, ca un tunet care se izbea la nesfârșit de munții din jurul unei depresiuni. O veste îngrozitoare. Miro nu mai e. Sam a cerut o fată necunoscută în căsătorie. Luni de zile după nunta lui Sam, Cora purtase tot timpul în ea o durere surdă care amenința să se transforme în orice clipă în mânie nestăpânită sau în lacrimi. Se ducea dimineața la birou, asculta clienții care îi explicau în cele mai mici detalii ce tâmpenii voiau să-și pună în casă, desena ore în șir, combina modele de tapet, perdele și tapiserii, nu după gustul ei, ci după ideile aberante ale unor femei care nu înțelegeau nimic despre culori sau texturi, bea cană după cană de cafea, căuta idei prin reviste străine, se învârtea prin birou, până când simțea că pereții o sufocă. Atunci pleca val-vârtej de la firmă, mergea ore în șir pe străzi, fără să vadă nimic în jurul ei, fără nicio destinație, împinsă înainte doar de suferința care se rotea în ea cu furia unei vijelii. Ajungea seara acasă extenuată, deschidea televizorul să se uite la un film și plângea până adormea. Doar dimineața avea un moment de pace, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, în cele câteva secunde care se scurgeau de când se trezea până își amintea de Sam și de Sonia și durerea începea din nou să se frământe în ea.

După ce Sam s-a însurat, unica opțiune care îi rămăsese Corei fusese să se mărite cu Miro. Nu suportase ideea că cineva și-ar fi putut da seama că fusese atâta vreme îndrăgostită de ardelean, că fusese sigură că se vor căsători, iar el o lăsase cu ochii-n soare. Și de ce să nu se fi măritat cu Miro? Se cunoșteau de ani de zile, se împăcau bine, aveau o afacere împreună. După atâta timp, știa fiecare cât spațiu să-i ofere celuilalt și ce limite să nu depășească. Până la urmă, timpul dovedise că fusese o decizie bună. Relația lor funcționase mai bine decât multe căsătorii din așa-zisă dragoste. Se iubiseră, în felul lor. Chiar și atunci când se înșelaseră unul pe celălalt.

Când se uita în urmă, nu-i era nici ei foarte limpede de ce se culcase cu tipii ăia. Din răzbunare, când îl suspectase pe Miro că avea o aventură? Din curiozitate? Din teama că trecea timpul pe lângă ea și că mai avea și altele de încercat? Din plictiseală, în vacanțele în care mergea singură, de două-trei ori pe an? Primul, Justin, o atrăsese pur și simplu pentru că era bine îmbrăcat. Nu prea vedeai bărbați în vacanță care să poarte haine elegante și neșifonate. Majoritatea dădeau impresia că aruncaseră pe ei alandala tricouri și pantaloni care stătuseră înghesuite în valiză un an întreg, nu doar cele câteva ore cât durase călătoria dintr-un oraș în altul. Fusese o aventură de-o noapte, în ajunul plecării lui. Justin se purtase foarte atent cu ea, așa cum era atent cu toate obiectele din jur. După noaptea petrecută cu el, Cora se uitase uimită la cearșafurile de pe pat. Nu aveau nicio cută, parcă nu se atinsese nimeni de ele. Al doilea, Armand, era un arhitect care tocmai divorțase. Era foarte curtenitor, însă după trei zile începuse s-o plictisească. Al treilea, Sven sau așa ceva, era dintr-o țară nordică, un lungan blond și sportiv. Când își văzuse corpul dezbrăcat lângă al lui, Cora se gândise că era momentul să se lase de aventurile alea absurde. Nu că ar fi impresionat-o vreodată mușchii, obsesia corpurilor perfecte i se păruse mereu agasantă, dar ajunsese să se simtă mai bine în pielea ei când se băga în pat lângă Miro, chiar și atunci când bănuia că o înșală.

Vântul ridica fire nevăzute de nisip de pe plajă și valurile se aruncau din ce în ce mai furioase spre ea, dar Cora nu se mișca. De ce nu suna Ana Maria odată? Ce mai aștepta femeia aia? Erau atâtea de făcut. Atâtea decizii de luat. Oare Sam aflase ce se întâmplase? Da, sigur știa, probabil fusese la birou toată ziua. Sam putea să ia hotărârile cuvenite. Sam putea să o sune și pe ea. Așa ar fi fost normal. Erau prieteni de-o viață aproape. Aproape toată viața lui Miro. Și Sam de ce nu îi telefona odată? Poate și el își pregătea cuvintele. Din nou. Ca atunci când le spusese despre Sonia.

Pe Sonia îi fusese ușor să o urască. Nu doar pentru că i-l furase pe Sam, ci și pentru felul ei de a fi. Se închidea în politețea ei perfectă ca într-o armură în care nu se zărea nici cea mai mică fisură. Nu făcea confidențe, nu arăta niciodată nici cea mai mică vulnerabilitate. Uneori Cora avea impresia că Sonia îi citea gândurile și se folosea de asta ca să-și bată joc de ea. Intervenea în discuție exact când Cora deschidea gura să spună ceva și trântea un comentariu care pe Cora o enerva de fiecare dată pentru că părea să tranșeze cumva situația și să anuleze orice argument pe care ea se pregătea să-l aducă. Până la urmă, era mai bine că nu se vedeau prea des. Sonia nu încercase niciodată să se potrivească în grupul lor. Rareori se întâlneau doar ei patru. Oricât își bătuse Cora capul, nu reușise să-i găsescă și ei o poreclă. Ce să scoți dintr-un nume ca Sonia? După ce se însurase, Sam petrecea tot mai puțin timp cu ei. Lucrau împreună în fiecare zi și în orele acelea părea că nimic nu se schimbase între ei trei. Dar când terminau lucrul, când își lua la revedere de la ei și ieșea pe ușă, Cora avea senzația că Sam nu pășea peste același prag ca și ei, nu cobora aceleași scări, nu călca pe același trotoar, ci intra într-un spațiu paralel, în care ea și Miro nu puteau pătrunde. Nu că ar fi vrut să îl urmeze măcar un pas în lumea modelată de Sonia. De fapt, de fiecare dată când îl vedea pregătindu-se de plecare, Cora spera că în acea zi Sam se va îndrepta spre ușă, se va opri, va da a lehamite din cap și se va întoarce, odată pentru totdeauna, la ei.

Într-o zi, chiar așa s-a întâmplat. Sam nu s-a mai întors la Sonia. Sau cel puțin așa a părut că s-a întâmplat. După douăzeci și cinci de ani de căsnicie, pe Sonia o apucase să se mute în străinătate. Pentru o slujbă, Cora nu știa dacă la aceeași organizație internațională sau la alta, cu un nume la fel de imposibil de reținut. Apoi a hotărât să divorțeze. Când a auzit vestea, Cora a sunat-o imediat. Ardea să afle tot ce se întâmplase, nu doar cele câteva vorbe pe care cu greu reușise să le scoată de la Sam.

– Ei, nu mai mergeau lucrurile între noi de ceva timp, le zisese el cam morocănos. Într-un fel, așteptam amândoi să se întâmple ceva.

Cora se gândise atunci că era prima oară în viața ei când universul îi oferea o a doua șansă. Trebuia să afle toate detaliile, ca să poată acționa imediat. Era clar că Sonia își găsise pe cineva, se vedea că nu-l iubise niciodată pe Sam, altfel cum să lase de izbeliște un bărbat ca el? Oricum, de data asta Cora era hotărâtă să nu mai aștepte. Trebuia doar să-i ceară lui Miro divorțul, dar asta se putea rezolva. Avea însă nevoie să știe tot ce putea fi știut ca să-și joace cât mai bine cărțile. I-a spus Soniei că îi părea rău să audă o asemenea veste, că erau șocați, și ea, și Miro. Și dacă puteau s-o ajute cu ceva, să nu ezite să le spună.

– Îți mulțumesc mult că te-ai gândit la mine, i-a răspuns Sonia. Ești drăguță și atentă ca întotdeauna. Dar nu-ți face griji din cauza mea, te rog. Pentru mine e cea mai bună soluție în momentul ăsta. Căsătoria cu Sam a mers foarte bine cât a mers, am fost fericiți, dar acum nu mai merge și nu are nicio logică să rămânem împreună. Mie mi-e bine așa. Și nici pe Sam n-ai de ce să-l căinezi, să știi. Nu moare el de singurătate. De fapt, are deja pe cineva. A cunoscut-o în Anglia. E mai tânără decât voi. Și nu, nu-i vreo pițipoancă. E colegă cu sora lui Sam.

Cum adică, mai tânără decât ei? Ce naiba intenționase să spună cu asta? De ce nu zisese pur și simplu mai tânără decât Sam? Mimoza aia de Sonia era mai otrăvită ca o mătrăgună. Cuvintele acelea, aruncate ca din întâmplare, fuseseră un mesaj pentru Cora, despre Cora. Că nu avea nicio șansă, nici de data asta, că Sam era deja cu o femeie mai tânără decât ea. Dacă ar fi fost lângă ea, Cora ar fi putut s-o strângă de gât în secunda aceea. Oare Sonia chiar știuse de la bun început că fusese îndrăgostită de Sam? Cora nu se destăinuise niciodată nimănui. Era sigură că nu arătase în niciun fel ce simțea pentru el. Nici măcar ei nu-și mai spusese de ani de zile că îl iubea sau că îl iubise vreodată.

Soarele dispăruse cu totul și pe plajă era din ce în ce mai frig, însă Cora nu putea să facă nicio mișcare. Durerea venea peste ea odată cu valurile care se năpusteau pe țărm, tăindu-i răsuflarea, se răsucea sufocantă în ea, se retrăgea câteva clipe, lăsând-o zdrelită pe dinăuntru, apoi se întorcea și o lovea cu și mai multă putere. Era aceeași durere care o chinuise luni de zile după nunta lui Sam, însă acum părea cu totul copleșitoare. Sau poate durerea era la fel, dar se întâmplase între timp ceva cu Cora și de aceea nu mai reușea acum să-și adune puterile ca să mai lupte împotriva ei și să îi reziste ca atunci când avea douăzeci și cinci de ani și toată viața înainte.

Hotărâse să lase toată povestea cu Sam în urmă când se măritase cu Miro și bine făcuse. Căsătoria lor fusese un succes. Erau un cuplu de invidiat. Firma mergea bine și nu le lipsea nimic. Se învârteau printre oameni bogați și influenți și se simțeau în largul lor în lumea aceea. Aveau un apartament uriaș, mergeau în concedii exotice și dacă vedeau într-o vitrină un ceas de firmă sau o bijuterie pe care și le doreau le cumpărau pur și simplu, fără să fie nevoie să se socotească dacă nu cumva trebuia înlocuit tot atunci frigiderul sau cât mai aveau până la salariu. Cora era sigură că, atunci când se va afla că Miro murise, toată lumea va spune că se destrămase un mariaj perfect. Infidelitățile? Nu contaseră niciodată. Fuseseră discreți amândoi, unul față de celălalt și amândoi față de lume. Cora nu auzise nici cel mai mic zvon cum că Miro ar fi călcat vreodată strâmb și era sigură că nici de ea nu știa nimeni nimic. La urma urmelor, ce era de știut? Câteva nopți petrecute lângă altcineva. Niște mângâieri a căror amintire se ștersese odată cu mirosul de parfum bărbătesc de pe hainele care fuseseră băgate în mașina de spălat la întoarcerea din vacanță. Nici unul dintre bărbații aceia nu avusese nicio importanță. Se culcase cu ei din întâmplare.

Pe primul, Justin, îl văzuse prima oară într-o seară la restaurantul hotelului. Cora trecuse pe lângă masa lui și i se agățase privirea de cămașa călcată impecabil, apoi se uitase lung la gâtul lui, de parcă ar fi vrut să mai verifice o dată gulerul, să nu aibă vreo cută. Abia după aceea îi văzuse fața. Justin băgase de seamă cum se uita la el și îi zâmbea amuzat, iar ea se întrebase ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi oprit lângă el, dacă s-ar fi aplecat și l-ar fi sărutat în locul acela puțin adâncit dintre marginea gulerului și ureche. Un alt val s-a spart de mal și Corei i s-a părut că marea întreagă se lovise de ea, de parcă ar fi vrut să o spulbere. Gulerul perfect călcat. Exact așa se gândise și atunci, în sala de examen, când îl văzuse prima dată pe Sam – că ar fi vrut să se aplece spre el și să-și pună buzele pe adâncitura aceea de sub urechea lui. Brusc Cora a simțit că valurile care se retrăgeau foșnind de pe plajă luaseră și tot aerul din jur cu ele. Armand, arhitectul divorțat? Nu asta își dorise atât de mult? Ca Sam să divorțeze de Sonia? Iar Sven sau Niels sau cum îl chema pe ultimul? Blond și tânăr, ca Sam atunci când îl cunoscuse. Dacă ar fi putut să tragă aer în piept, ar fi izbucnit în hohote de plâns, dar în pieptul ei nu mai era loc decât pentru frământarea aceea chinuitoare, iar în lume nu mai era nici un strop de aer. Niciuna dintre aventurile ei nu fusese un gest de frondă sau de eliberare. Fuseseră doar un surogat, cu nimic mai excitante sau mai exotice decât o cană de nechezol.

Vântul bătea din ce în ce mai tare și marea din albastră se făcuse verde-cenușie. Valurile se loveau de țărm în același ritm cu amintirile care i se izbeau dureros de coaste la fiecare bătaie a inimii. De ce l-ar mai fi iubit pe Sam? O trădase nu o dată, ci de două ori. Și de fiecare dată cu femei pe care Cora nu le putea înfrânge. Sonia avusese dreptate, Patricia nu era o pițipoancă. Era antropolog. Era colegă cu Livia, sora mai mică a lui Sam. Cum de apăruse iar Livia în viața lor? Cora o văzuse doar de câteva ori, când erau tineri, și de fiecare dată își spusese că de Livia era mai bine să se ferească. Întotdeauna i se părea că sora lui Sam punea deasupra ei o lupă uriașă prin care putea să o privească oricine. Corei nu-i plăcea ca oamenii să-și bage nasul în treburile ei și nici s-o privească prea îndeaproape. Din fericire, Livia plecase în Anglia încă din facultate și rămăsese acolo. Ultima oară Cora o văzuse la nunta lui Sam și avusese impresia că Livia și Sonia se știau foarte bine. Oare ea le făcuse cunoștință? Nu degeaba fusese botezată cu numele unei împărătese intrigante și lipsite de scrupule. Cora nu se lămurise niciodată dacă așa se întâmplase sau nu, dar pe Livia n-a mai putut să o sufere deloc de atunci. Și după aproape treizeci de ani, când Sam era gata să se despartă de Sonia, Livia îi făcuse cunoștință cu altă femeie.

Sam o cunoscuse pe Patricia când mersese într-un week-end la Londra să o vadă pe Livia. Se îndrăgostiseră unul de altul și Patricia hotărâse să lase totul baltă și să vină cu el. Se apucase să învețe română ca să facă un studiu despre satele depopulate din România. Voia să scrie o carte. Când o auzea vorbind, Corei îi venea să verse. Patricia se entuziasma de fiecare imbecilitate pe care o auzea și părea să știe cum îi cheamă pe fiecare babă și pe fiecare plod din fiecare sat și din fiecare cătun pe unde se ducea. Știa legenda fiecărei fântâni părăsite și a fiecărei nenorocite de râpe. Numai tâmpenii, evident. Cine își imagina ea că o să dea bani pe o carte despre familiile căpșunarilor români care își rupeau șalele la muncă în Spania? Pe cine naiba interesau satele depopulate din România? Cora spera că proiectul se va dovedi cât mai curând un eșec jalnic, că Patricia se va plictisi de babe știrbe și de povești nefericite și de Sam, că o să se care la ea acasă și o să-i lase în pace. Atunci vor ști toți că Patricia nici nu contase și vor putea să uite de ea.

Iar acum că Miro nu mai era, lucrurile erau mult mai simple. Când o s-o sune Sam, o să-l roage să vină să o ia de la aeroport. Avionul ateriza pe înserat. O să o conducă acasă, o să urce cu ea, o să stea pe-ndelete de vorbă, doar ei doi, toată noaptea. O să-i povestească de premoniția ei, de momentul acela în care intrase soarele în nori, de frica îngrozitoare care o paralizase. El o să o ia de mână și o să-i spună cât de rău îi părea. Pentru tot. Sigur, o vreme trebuia să aibă grijă să nu se apropie prea mult de el. Ar fi fost șocat dacă i s-ar fi părut că ea îi făcea avansuri imediat după moartea lui Miro. Însă tocmai moartea lui Miro schimba totul. Din trioul din facultate mai rămăseseră doar ei doi. Doliul împreună o să-i apropie, o să-i ajute să se regăsească. Valurile se prăvăleau peste plajă cu tot mai multă furie, vântul sufla tot mai rece și greutatea de pe piept o apăsa tot mai tare. Inima îi bubuia tot mai asurzitor, dar între o bătaie și alta trecea o eternitate. Se făcea întuneric, iar Corei i se părea că simte deja mâna lui Sam strângându-se în jurul degetelor ei.

 

Directorul hotelului a coborât în goană din biroul lui. Îl sunase instructorul de înot. Îi spusese de cucoana aia mică și exasperantă, că o mierlise la ei pe plajă. Chiar așa zisese, șefu’, o știi pe cucoana aia mică și exasperantă? Ei bine, a mierlit-o aici pe plajă. Ar fi bine să vii să vezi ce și cum. Ce întrebare, dac-o știa. O știa, cum dracu’ să n-o știe. O clientă din România, unde-o fi aia, una mică și rea, trecută bine de cincizeci și cinci de ani. Râdeau angajații de ea, că se farda și când mergea la plajă, de parcă rujul și straturile de fard ar fi putut să ascundă obrajii lăsați și buzele încremenite cu colțurile în jos, într-o expresie de infinită nemulțumire. Sau cel puțin râdeau când nu se lua nebuna de ei. O știa tot hotelul, de la stilist la ultima cameristă. O știau până și patronii de restaurante și de magazine din zonă. Ajunseseră să-și telefoneze unii altora, ca să povestească cu lux de amănunte și de invective ce nemulțumiri mai inventase zgripțuroaica. Tot timpul avea ceva de reproșat cuiva. Culmea fusese când barmanul șef, un perfecționist notoriu, amenințase că-și dă demisia dacă îl mai critica o dată zănatica aia. Îl scosese din minți. Ba că pusese prea multă gheață, ba prea puțină, ba că fusese cocktailul prea slab sau prea tare sau prea acru sau prea aromat sau fad de-a dreptul. Și dacă nu era nicio problemă cu cocktailul, atunci erau valurile prea mari sau soarele prea puternic. Și asta, bineînțeles, era cumva tot vina barmanului sau a fetelor de la recepție sau a bucătarului șef. Lua-o-ar dracu’ s-o ia de zăludă, și-a zis directorul ieșind din lift. Apoi, amintindu-și că femeia tocmai dăduse ortul popii, și-a făcut o ditamai crucea în timp ce traversa holul hotelului. Fata de la recepție a holbat ochii la el cât cepele și l-a întrebat îngrijorată când a trecut prin fața ei:

– Șefu’, s-a întâmplat ceva?

 

La înmormântarea Corei a burnițat toată ziua. Cimitirul era plin de bălți și de noroi. Miron Dorneanu stătea pe marginea gropii și auzea litania preotului fără să dea atenție cuvintelor. Nu venise multă lume. Lângă el, în jurul mormântului, erau doar Sam și Patricia și niște verișoare de-ale Corei. Una din ele avea în brațe o colivă și cineva ținea o umbrelă deschisă deasupra ei. Ceva mai departe erau colegii de la firmă. Păreau toți una cu ploaia, siluete cenușii adunate sub umbrele negre. S-a întrebat oare ce gândeau oamenii aceia îmbrăcați în doliu despre Cora, dacă tristețea de pe fețele lor se datora morții ei sau poate amintirilor despre alți morți, duși cu cine știe câtă vreme în urmă, sau mai degrabă propriilor lor frici în fața unui mormânt. Ceva mai departe, lângă un castan, a văzut o femeie care i se părea cunoscută, însă nu a reușit să-și amintească cine era.

Când preotul a terminat slujba și sicriul a fost coborât în mormânt, Miron s-a apropiat și a aruncat pe el o cală albă cu o foaie mică de hârtie legată de tulpină. O plăcuse pe Cora de când o cunoscuse, în prima zi de facultate. Era micuță de înălțime și se îmbrăca mereu în pantaloni ca să nu se vadă că avea fundul cam jos și gleznele groase. În schimb, era mereu fardată și coafată și la fel era și viața ei, aranjată așa încât să ascundă cât mai bine orice imperfecțiune. Se vedea de la o poștă că era îndrăgostită de Sam, de asta el nici nu își făcuse cine știe ce vise în privința ei. Își văzuse liniștit de viața lui și fusese o simplă întâmplare să fie singur când Sam le spusese că se însura cu Sonia. Cora suferise ca un câine. Probabil atunci se îndrăgostise de ea, nu de tânăra ambițioasă și pragmatică, ci de Cora cea vulnerabilă, care încerca cu disperare să nu izbucnească în plâns de față cu cineva.

Nu fusese o cerere în căsătorie propriu-zisă, ci mai degrabă o decizie comună. Fusese o hotărâre bună? Era prea târziu să-și mai pună întrebarea asta. Era prea târziu să se întrebe ce-i lipsise Corei în toți acei ani. De ce Cora nu mai știa să se bucure sau să se entuziasmeze, de ce vedea în jur doar lucruri care trebuiau criticate și de ce avea mai mereu întipărită pe față o expresie de dezgust care-i împingea colțurile gurii în jos chiar și atunci când râdea. Prima lopată de pământ a căzut lângă cală. A doua a acoperit tulpina florii și bucata de hârtie în care era înfășurată. Era o pagină ruptă dintr-un carnet. Pe o parte era o listă de cumpărături, iar pe cealaltă era casa pe care el o desenase în ziua în care hotărâseră să se căsătorească. O vilă pe care el se gândise să o construiască pentru ei doi, dar care rămăsese doar atât, un gând creionat pe o bucată de hârtie pe care o scotea din când în când din cutiile cu schițe pe care le adunase de-a lungul anilor, o privea și o punea la loc. Știa că nu ar fi putut niciodată să trăiască în vila aceea. Era o casă morocănoasă, parcă etern nemulțumită de ceva.

Lumea începuse să se foiască în jurul mormântului. Doar femeia de sub castan rămăsese nemișcată. Deodată, lui Miron i s-a părut că se afla în fața unui tablou de Renoir înfățișând o mulțime de oameni șterși și indiferenți într-un peisaj de toamnă ploioasă, printre care descoperise chipul unei femei care îl privea drept în ochi. O femeie tristă, ca toți ceilalți, dar care îl lăsa să ghicească, ascuns undeva adânc sub tristețe, un zâmbet. Un zâmbet care exista doar între el și ea, ca o primăvară secretă. În clipa aceea Miron și-a amintit de unde o cunoștea. Era Livia, sora lui Sam.

Nu o mai văzuse de-o viață. Trăia în Anglia și, în rarele ei vizite în România, prefera să stea la părinți, la Sibiu, decât să vină în București. Cum de ajunsese Livia acolo, sub castanul din cimitir? Sam îi zisese ceva. Cora era deja plecată în vacanță când Sam venise la el în birou și-i spusese că se va însura cu Patricia, că vor face nunta undeva într-un sat fiindcă Patricia ținea cu tot dinadinsul să aibă o nuntă tradițională românească, și că Livia urma să vină și ea. Miron uitase cu totul de asta. Parcă trecuse o veșnicie de la conversația aceea.

Brusc, Miron a simțit cât de obosit era. Dormise prost în ultimele nopți. Ar fi vrut să se termine mai repede totul, să plece toată lumea acasă și să îl lase în pace. Ar fi vrut ca Livia să nu se urce în nicio mașină, ci să o pornească încet pe stradă, iar el să meargă alături de ea, să-i spună ei, ei și numai ei, cât de straniu era totul, cum i se schimbase viața peste noapte, cum lucra de jumătate de an la un proiect care îl entuziasma și care îl făcuse să uite pe ce lume era, nu i se mai întâmplase așa ceva de ani de zile, și cum într-o seară primise un telefon și cineva îi spusese într-o engleză stricată că soția lui tocmai murise. Livia l-ar fi ascultat în tăcere, cu ochii ațintiți către capătul nevăzut al acelei străzi fără sfârșit. Ar fi pășit unul lângă altul, ei singuri pe trotoarul ud de ploaie, fără grabă, fără să se gândească cât era ceasul sau încotro se îndreptau. Spre nicăieri sau poate spre primăvară.