Într-o lună trebuie să termin lucrarea. Într-o lună trebuie să termin școala. N-o să termin nimic. N-am scris nimic. O observ de câteva luni. O observ de la distanță, de multe ori de pe celălalt trotuar. Nu îndrăznesc să vorbesc cu ea. Mai mult decât atât – în ultima vreme nu mai îndrăznesc nici să mă apropii. Mă cunoaște. Mă vânează. O dată mi-a aruncat lucrurile pe jos. Altă dată mi-a rupt brățara. M-am speriat. Am fugit.

Colegii mei s-au împrietenit cu subiecții lor. Vorbesc ore întregi, își povestesc viețile. Eu am vorbit cu ea doar de două ori. Prima dată am întrebat-o dacă voia să stăm de vorbă. A urlat la mine. Poate pusesem întrebarea greșit. Poate pusesem întrebarea greșită. Oare colegii mei ce întrebau? Nu tot asta? Nu așa ne învățaseră la curs? Așa ne învățaseră. Știu cursurile alea pe de rost. Știu toate întrebările, toate tacticile. Știu tot și știu degeaba.

M-am blocat când a urlat la mine. Nu e pentru tine așa ceva, oamenii de pe străzi o duc greu, au avut vieți chinuite, sunt traumatizați, sunt violenți, alege altceva, alege orice, îți bați joc de tine, își bați joc de noi, cu mintea ta poți să înveți orice, poți să faci drept-medicină-calculatoare-orice, noi te susținem, oricât m-ar fi susținut ai mei, mă susțineau doar din gură și fiecare susținere a lor începea cu neputința mea, cu alegerile mele greșite, cu stângăcia mea, cu fiecare pas pe care îndrăzneam să-l fac dincolo de planurile lor, iar planurile pentru singurul lor copil nu fuseseră niciodată școala de asistență socială și statul pe străzi printre boschetari – ceva mult prea jos pentru condițiile pe care mi le oferiseră și pentru potențialul meu, dar eu nu numai că nu eram în stare de drept-medicină-calculatoare – eu nu eram în stare nici de pedagogia mea socială, că uite, nu reușeam nici măcar cel mai simplu lucru din lume: discuția cu subiectul.

Subiectul urlase la mine iar eu îmi pierdusem nu numai capul, ci și lucrurile. La școală am spus că femeia îmi smulsese reportofonul și mi-l aruncase pe jos. Și mie mi-am spus tot asta. Mințeam și mă mințeam. Mă speriasem și le scăpasem din mână. Săptămâni întregi am urmărit-o de pe celălalt trotuar. O vedeam cum se trezea, cum se ridica de pe saltea, cum stătea în fund cu genunchii ridicați, cu bărbia sprijinită de ei și mâinile încrucișate în jurul picioarelor. O vedeam cum se uita în gol și-și aranja părul cu gesturi mecanice, automate. Și-l desfăcea de mai multe ori pe zi și și-l prindea în coc în vârful capului. Nu avea nevoie de nimic să și-l prindă. Părul era lung și murdar. Îl strângea în coadă, îl răsucea de câteva ori și băga capătul cozii sub unul dintre rotocoale. Nu rezista mult. Deși rămânea ore întregi aproape nemișcată, uneori îi ieșeau câteva șuvițe care i se ondulau de-a lungul obrajilor. Atunci arăta ca o camee dintr-un secol trecut. Alteori părul i se desfăcea de-a dreptul. Nu eram obișnuit s-o văd cu părul desfăcut. Nu-mi plăcea cum îi stătea. Nu-i plăcea nici ei. Și-l strângea imediat în coc.

Nu mânca mai nimic. De cele mai multe ori înghițea ce-i aducea Chioruʹ sau ce-i mai dădeau oamenii. Rar de tot se ridica și se ducea la gunoi, dar numai dacă prindea momentul în care cineva punea pe marginea lui o jumătate de covrig sau așa ceva. Nu căuta niciodată în gunoi cum făceau ceilalți. Nu se droga. Bea dacă avea ce. Am văzut-o odată bând jumătate de sticlă de vodcă dintr-o înghițitură. Chioruʹ îi ducea și băutură. Stăteau la ea pe saltea și beau. Ea tăcea aproape tot timpul. El vorbea fără să se oprească.

De Revelion m-am dus la ea cu o sticlă de vodcă. Dormea. M-am așezat pe un colț de saltea. M-am rezemat de peretele clădirii și am așteptat să se trezească. Mă simțeam ca la o întâlnire. Prima mea întâlnire cu o femeie. Primul meu Revelion fără părinți. Când s-a trezit, a ieșit din sacul de dormit, și-a pus bocancii și s-a ridicat în fund pe saltea, a început să-mi bată inima de credeam c-o s-o audă. Și-a făcut cocul, și-a dus genunchii la piept, și-a sprijinit bărbia pe ei. Gesturile pe care i le învățasem pe dinafară de pe trotuarul de vis-à-vis. Gesturi moi, de femeie. Ce mică era… Avea mâini mici, picioare mici, umeri mici.

Deși nu m-am mișcat și n-am scos o vorbă, și-a dat seama că eram acolo. S-a întors spre mine, a văzut vodca, mi-a smuls-o cu o putere de neimaginat, s-a ridicat și a aruncat-o pe trotuar. Nu eram obișnuit cu violența. Mă îngrozea. Am tresărit fără să vreau. Am strâns dinții și-am închis ochii instinctiv. Am auzit un pocnet sec. Nu m-am mișcat. Când am deschis ochii am văzut că ea se așezase din nou pe saltea. Trotuarul era plin de cioburi. Pârâiașe subțiri de vodcă ajungeau până la picioarele noastre.

Două artificii au explodat undeva între blocuri și lumea s-a colorat în albastru. Printre steluțele luminoase, mi s-a părut că doamna cu coc zâmbea. Am zâmbit și eu. Cred.