Tu ești nicicum.

Tentația de-a judeca s-a suspendat. Lipsa intervenției mele îți face loc să fii.

Și poate că aș fi avut de retușat, doar că nu-mi mai trebuie penel. Scrijelind prinosul genuin, cu bănuiala de-a descoperi un fals, am înmărmurit. Iubirea ar face și griul strălucitor, însă nu găsesc nimic de curățat. Am renunțat la îndeletnicirea de a schimba, ca să deprind arta de a lăsa totul la fel.

Trăsături nu-mi amintesc. M-am înecat în imaginea ta, ca să o memorez și să mă uit. Am irupt apoi într-o iubire arteziană, cu ființa ta punctiform inserată. Între prezent și vreun alt timp concentric, s-au făcut nedefinite sincope. Am devenit împreună o insulă de conștiență și de bucurie, într-un ocean de amnezie.

Senzația că ești nu o percep mai mult decât un orb, care, într-un nor difuz, substituie orice imagine. Alcătuiești chiar impresia pe care o am despre mine. De m-aș descrie fără să folosesc instrumentar, te-aș prezenta pe tine.

Așa cum ești sau diferit oricât și-n orice sens, e numai bine.

Când mi-am retras pretenția ca tu să fii cumva, ai devenit perfectul potrivit.

Tu ești întregul, nu jumătatea mea.