Stăteai pe vine în fața reșoului și amestecai în cratița cu sarmale, ți-o aduseseși de acasă, ce rost avea să te chinui să gătești la cămin și să mai dai și banii pe carne scumpă și orez prost, îngrămădiseși în oală 50 de sărmăluțe moldovenești fierte doar pe jumătate, cât să nu se strice pe drum, că doar le fierbeai tu de tot în cameră, nu era problemă, dar uite că o problemă era totuși, închipuita aia de Teo se făcuse peste noapte vegetariană și una-două dădea ochii peste cap, că cică puțea, că cică să ieși să le fierbi pe coridor și nu în cameră că împuțeai lenjeria și hainele, perdelele și pereții, dar ce, tu erai nebună să ieși cu sarmalele pe coridor, să se strângă lumea la tine ca la pomană – dă și mie o sarma, Getuțo, vai ce bune sunt, hai, mai dă-mi una că n-am mâncat nimic de aseară, ia uite, ăsteia i-ai dat, dă-mi și mie una, te rog eu frumos, știi că și eu ți-am dat zacuscă săptămâna trecută – dar tu știai tot ce mișca, tu nu aveai nevoie să-ți aducă aminte nimeni nimic, știai și care mâncase și care nu mâncase și care-ți dăduse zacuscă și care nu (între noi fie vorba, zacusca fusese și puțină și acră) și oricum nu conta pentru că aveai și tu zacuscă destulă în dulap numai că n-o puneai la bătaie, omul nu trebuie să se arunce în cap, trebuie să fie atent cu lucrurile lui și să se gospodărească, altfel se-alege praful și pulberea, tu știai asta și erai foarte atentă cu lucrurile și cu viața ta, până miercuri urma să mănânci sarmale – la prânz cu pâine și seara cu mămăliguță – pe urmă aveai să-ți faci o tocăniță pentru două zile și vineri treceai pe uscături, că oricum după cursuri plecai iar acasă și te întorceai luni cu sacoșa plină, tu n-aveai bani de aruncat pe prostii la cămin, pe mâncare la cantină, pe sucuri, filme, haine, farduri și alte alea după care se înnebuneau colegele tale, dar tu le înțelegeai, așa pățeau oamenii dezorganizați, ăia care nu știau ce să facă cu viețile lor, nu era cazul la tine, tu erai atentă și te gospodăreai, anul ăla terminai facultatea, la vară te duceai ca de obicei o săptămână la Saturn la căsuțe, că era ieftin și bun și știai tot ce mișcă, acolo n-aveai cum să ai surprize, surprize aveai doar cu închipuita asta de Teo care se ținea de nas, icnea, zbiera că duhnește cumplit și te amenința că-l cheamă pe administrator, i-ai zis vreo două în gând dar n-ai avut ce face, ai scos jumătate din sarmale într-o caserolă iar cu celelalte ai ieșit pe coridor să le fierbi, măcar să vadă nemâncatele alea că aveai puține și să n-aibă tupeul să-ți ceară, iar după ce erau gata astea le fierbeai și pe celelalte, ce știa Teo asta cum era viața, o ardea năucă pe te miri unde și habar n-avea de capul ei, umblau vreo doi tipi după ea – între noi fie vorba, de ce oare? – dar ea îi ducea cu vorba de colo până colo și nu se hotăra nici așa, nici așa, o să vadă ea, o să se plictisească amândoi și-ntr-o zi n-o să mai vină niciunul – n-ar fi fost nicio pagubă, că erau vai steaua lor, ăla cu părul lung cică era student la filosofie și ălălalt cu belciug în nas cică era pictor, mă rog, muritori de foame – dar nu asta conta, că nici ea nu era vreo lumină, conta că o să se uite lung după ei și ei n-o să se mai întoarcă, așa cum nici timpul nu se mai întoarce, timpul trece și dus a fost, tu erai logodită de un an iar în prima sâmbătă din noiembrie făceai nunta, că până atunci era gata și vinul și terminai și cu toate formalitățile de angajare, din septembrie urma să fii profesoară la școala la care învățaseși și tu, cunoșteai profesorii și-o cunoșteai și pe directoare, Teo strâmba din nas, îi puțea învățământul cum îi puțeau și sarmalele, dar lasă că o să vină ea la tine cu coada-ntre picioare să-i găsești și ei vreo catedră, ce credea ea că o să facă cu traducerile, o să moară de foame, s-a chinuit tot anul să traducă nu știu ce poet danez, pe urmă s-a ploconit cu traducerea pe la toate editurile și-au scos-o ăia afară pe ușă cu un șut în fund, cine mai citea poezie când lumea de-abia avea timp să-și vadă de treabă, uită-te la tine numai cât ai avut de tras cu nunta, cine crede că e simplu înseamnă că nu s-a ocupat de nunți, trebuie nași-preot-lumânări-rochie-costum-pantofi-flori-în-piept-gustare-la-biserică-invitații-mărturii-decor-pentru-sală-DJ-fotograf-plus-starea-civilă, le-ai făcut pe toate cu maică-ta, al tău a mai cârâit că una, că alta, ba că prea ai tăiat din mâncare, ba că prea te-ai certat la restaurant pentru băuturi, dar i-ai luat piuitul, omul trebuie să fie atent și să se gospodărească, altfel e vai și-amar de capul lui, cum să-ți spună ție ăia de la cârciumă să iei băutura de la ei când taică-tu urma să scoată două mii de litri de vin și când tu aveai pe cineva care-ți dădea apă și suc la jumătate de preț, așa ceva nu mai pomeniseși și n-aveai să accepți vreodată, iar ăia de la restaurant să tacă și să facă ce le ziceai tu, că tu mai aveai de făcut și un botez și dacă erau oameni de înțeles tu tot la ei urma să-l faci, al tău voia doi copii, dar parcă cine-l asculta pe el, în viață trebuia să fi organizat ca să reușești, un singur copil era suficient, nici tu n-ai avut frați și ți-a fost foarte bine, da, copilul voiai să-l faci peste patru ani, până atunci aveai să-ți iei și Dacie și gradul doi în învățământ, dintr-o dată a apărut lihnita aia de Mara rânjind fasolele, nu, nu sunt sarmalele mele, nu vezi ce put, sunt ale lui Teo, cu linte, cu soia cu vai-mama lor ce-or avea înăuntru, mi-e și frică să mă uit la ele, darămite să gust, te-ai bucurat că ai convins-o, că altfel fără trei sarmale nu scăpai, Mara era turbată cu mâncarea și cu muzicile ei, dădea o groază de bani pe concerte și murea de foame, așa pățeau ăia care nu erau atenți și nu se gospodăreau, tu deja ai început să strângi bani pentru casa copilului, așa cum ți-au făcut ai tăi casă așa o să-i faci și tu lui, că așa era normal, ai scos sarmalele că se fierseseră și le-ai adus și pe celelalte, miroseau așa de frumos încât îți lăsa gura apă, normal, numai orezul era cumpărat, în rest totul era de la ai tăi din curte, și carnea și ceapa și morcovii și frunzele de varză, maică-ta făcea cea mai bună varză murată și la fel urma să faci și tu, aveai butoiul cumpărat, un butoi mare de 15 litri, urma să-l ții în beci acolo unde aveai să ții și murăturile și zacusca, le știai deja mărimea și locul, gustul și mirosul, așa cum de fapt știai totul, viața întreagă ți-o știai pe dinafară, pe zile, pe anotimpuri, pe ani și nimic, nimic neprogramat nu putea să apară, puteai să și mori atunci, că trăiseși deja totul.