Nu se termina. Doar se liniștea puțin, după răsăritul soarelui, când veneau femeile. Femeile, ah, femeile…

– Sunt mai slabe ca bărbații.

– Ba nu sunt. Nu vezi ce greutăți cară?

– Mare lucru. Niște coșuri cu mâncare. Pietrele pe care le cară bărbații sunt mult mai grele.

– Femeile cară și copii.

– Pe copii nu-i cară. Copiii merg singuri.

– Ba pe ăia mici îi duc în brațe. Chiar și câte doi. Plus coșul.

– Copiii sunt ușori. Nu ca pietrele.

– Și cei din burtă?

– Care din burtă?

– Copiii din burtă. Femeile își cară uneori copiii în burtă. Uite, Ana. Își cară copilul în burtă. Într-o zi o să se trântească la pământ și-o să-l scoată afară. Așa se face. Am văzut eu odată. Iar asta nu poate să facă niciun bărbat.

– Și ce dacă? Tot slabe sunt. Un bărbat le doboară cu o singură lovitură.

– Așa e. Cad ca muștele.

– Și nu dau niciodată.

– Ce să dea?

– Să dea și ele măcar o palmă. Bărbații, dacă iau o palmă, dau și ei înapoi. Femeile nu.

– Pentru că sunt slabe.

– Pentru că sunt puternice.

– Cum să fie puternice dacă sunt bătute? Nu e zi să nu fie bătute. Măcar una și tot e.

– Păi tocmai de-asta sunt puternice. Că nu dau și ele.

– Poate nu le doare.

– Ba le doare, că plâng.

– Oamenii plâng când îi doare?

– Doar femeile.

– Femeile sunt și ele oameni?

– Sunt. Doar că sunt slabe. Plâng.

– Și Manole plânge. E slab și el?

– E slab.

– Cum să fie slab? Că-l ascultă toți bărbații ăștia puternici care cară pietre. Toți îl ascultă. Și de bătut, nu-i bate.

– Nici n-ar putea. Dacă-i dă unul un brânci, îl omoară. E singurul care nu e-n stare să care pietre. Își cară doar foile alea ale lui. E slab ca o muiere.

– E slab la corp. Dar altfel, e cel mai puternic. E singurul care nu dă în oameni. Nici în bărbați, nici în femei. N-a lovit-o niciodată pe Ana. Nici n-a ridicat vreodată glasul la ea.

– Adică puternici sunt ăia care plâng și care nu se bat?

Nu s-a mai auzit răspunsul. Sau poate n-a fost niciun răspuns. În genunchi în fața zidului prăbușit, cu fruntea lipită de pământ, Manole plângea. Uneori își ridica ochii spre cer și scotea un urlet neomenesc, de fiară, de furtună. Atunci, pentru o clipă, se oprea totul. Se opreau oamenii, se oprea timpul. Dar începeau toate iarăși, peste o altă clipă.

Răsărea soarele. În lumina strecurată printre brazi, se zărea Ana, ca prin ceață, ca prin fum. Cu coșul pe cap și copilul în burtă, venea rugându-se, miluiește-mă Dumnezeule după mare mila ta și după mulțimea îndurărilor tale, și multe erau îndurările Domnului și mare îi era mila, că Manole, auzind-o, se ridica și se ducea spre ea clătinându-se și nu-i trebuia nici turtă și nici brânză, ba chiar nici țuică nu-i trebuia, nu-i trebuia decât s-o ia în brațe, s-o țină strâns lipită de el și să plângă, să plângă, să plângă.