Mămăliguța de pe platou îi frige pielea ca soarele de pe cer. Călin ține platoul în fața lui, la nivelul pieptului, pe palmele întinse. Nu s-a gîndit cînd a plecat de acasă, și-a spus că oricum trece doar strada și e acolo. Gigi e vecinul lui, stă vizavi, pe diagonală. ‘tu-i gura lui!

E cea mai călduroasă zi din ultimii 120.000 de ani. Așa au spus la TV ieri-seară, la capătul unei alte zile foarte fierbinți. S-a dus naibii ecosistemul, l-am distrus cu poluarea noastră de căcat, e de părere Călin. În insulele grecești și peste tot în jurul Mediteranei, pompierii se luptă de săptămîni întregi cu incendiile de vegetație. Unii spun că ar fi fost puse intenționat, dar Călin știe că tot aceștia spuneau și despre Covid c-ar fi scăpat – intenționat – din laboratoarele chineze.

Cînd ajunge la portița lui Gigi, Călin echilibrează platoul pe o singură palmă și scoate cheia din buzunar. Descuie și intră.

Ridică imediat ochii la lentila camerei de supraveghere de deasupra ușii de acces în casă. A uitat de ea. Îi stă inima o clipă. Apoi își spune că nu-i bai, Gigi și ai lui sigur își fac siesta la ora asta, dorm la aer condiționat în camera de hotel. Sigur nu se uită chiar acum pe aplicația de pe telefon. Călin va avea grijă să șteargă filmarea înainte să plece. Are exact același sistem instalat acasă. După el s-a luat Gigi.

Călin lasă portița să se închid în urma lui, scoate limba la cameră și urmează trotuarul pe după colțul casei.

Îi intră transpirația în ochi. Îi intră și soarele în ochi. Abia poate să respire, probabil că temperatura a depășit cele 45 de grade anunțate. Dacă i-ar fi venit ideea mai repede, o putea face în zori, poate chiar înainte să se lumineze de zi. Dar nu, a trebuit să-i vină fix la prînz, cînd Loredana l-a chemat la masă și i-a pus în față tocănița de pui cu mămăliguță. În timp ce mînca, i s-a aprins un bec deasupra capului. Așa că a înghițit restul pe nemestecate, după care s-a dus la aragaz și a făcut cea mai moale mămăligă posibilă. Moale, dar nu chiar lichidă. Cam așa cum o făcea cînd mergea la pescuit, foarte demult, și o folosea la momit locul. Dacă n-o lăsa să se răcească, era perfectă.

Și, la cum îi frige palmele, perfectă e. S-a lățit de cînd a plecat de acasă. Acum acoperă platoul aproape în întregime. Dar nu se va revărsa; imediat ajunge la destinație.

Gigi nu are curte mare. Nimeni din cartier nu are. Casele au fost ridicate după același plan, pe parcele de aceeași mărime. Trei sute de metri pătrați, din care casa ocupă aproape jumătate. De fapt, Gigi nici nu are curte. Pentru că el și-a instalat toamna trecută o piscină cît tot spațiul din spatele casei. A adus oameni s-o sape pentru că nici un excavator, oricît de mic, nu putea intra pînă acolo. A adus apoi meșteri să o betoneze, alți meșteri să-i facă sistemul de recirculare și filtrare a apei, alți meșteri să monteze prelata retractabilă. De cînd au venit căldurile, Gigi nici n-a mai ieșit din piscină. A adus și niște tîmplari care i-au construit o pergolă deasupra ei, cu un sfert acoperit ca să facă umbră; pe restul a întins plasă de camuflaj. De două luni, aproape zi de zi, Gigi a stat ca un broscoi în apă, ferit de soare, dînd ture din cînd în cînd în porțiunea împestrițată de frunzele sintetice de pe căpriori. O dată nu l-a chemat și pe Călin la o baie, să se răcorească și el, să bea amîndoi bere ca belferii în apă, să rîdă cum rîdeau înainte la chefuri. Înainte ca el, Călin, să-i spună de casa de vizavi, că s-a scos la vînzare, că ce fain ar fi să fie și vecini, nu numai prieteni de-o viață. Mai bine și-ar fi ținut gura.

Călin ajunge la capătul trotuarului îngust dintre casă și gard, e deja în spatele casei și dă cu ochii de piscină. Uită pe loc de zăpușeala sufocantă, parcă nici prin pori nu-i mai iese transpirația preț de cîteva secunde. Pe fața lui Călin se lățește un rînjet de hienă, ochii îi sticlesc viclean. Nu mai simte arsura platoului de tablă pe care mămăliguța îl acoperă acum pînă la mai puțin de un centimetru de margini.

Din trei pași e la piscină. Mai face cinci și e la capătul umbrit. Se lasă într-un genunchi, echilibrează iar platoul într-o mînă, cu cealaltă ridică prelata. În stînga lui aude vuietul pompei de filtrare, în cămăruța tehnică săpată în pămînt. Apa miroase vag a clor, e cristalină și are ph-ul perfect echilibrat. Gigi a devenit expert în întreținerea ei, știe totul despre soluțiile necesare (floculant, algicid, ph-plus, ph-minus, după caz, clor cu dizolvare rapidă), îi mai trebuie doar un robot care s-o curețe în locul lui. I-a zis asta lui Călin înainte să plece în concediu, cînd i-a făcut turul casei și i-a lăsat cheile să vină din cînd în cînd, să ude plantele, să se asigure că totul e în regulă. Cu piscina să nu-și bată capul, ea se descurcă singură.

Călin bagă platoul sub prelată, îl înclină puțin, îl scutură puțin, mămăliguța nu se desprinde, îl mai înclină puțin, îl mai scutură puțin și atunci, dintr-odată, pleașca de mălai pierde aderența și alunecă de pe platou ușor ca un pește, face pleosc în apa cristalină. Călin pune repede platoul pe marginea piscinei, ridică prelata mai tare și vîră capul sub ea.

Pentru o secundă își vedea doar fața hlizită reflectată în luciul tremurător, apoi ochii i se adaptează și, deși îl înțeapă și dau să lăcrimeze de la clor, vede cum meduza aurie se scufundă, lăsînd în urma ei nori de mălai. Stă așa, aproape transfigurat de-o fericire care-i umple corpul de răcoare, pînă cînd mămăliguța se așază pe fundul albastru al piscinei, ridicînd în jur vălătuci tulburi ca în urma unei mici explozii atomice.

Călin mai urmărește un timp cum granulele de porumb își croiesc drum în restul piscinei, purtate de curenții slabi creați de sistemul de recirculare, și renunță abia cînd vaporii de clor ajung să-i ardă globii oculari mult prea tare.

Se ridică în picioare cu platoul acum gol, dar încă îngrozitor de cald.

E mulțumit. E satisfăcut. Îl încearcă o senzație nemaiîntîlnită. E convins că acum va putea îndura vara asta pînă la ultima ei zi de foc. Simte ca și cum în mijlocul ființei sale s-ar fi cristalizat un bloc mare de gheață, o banchiză de netopit care îl va răcori chiar și-n cele mai toride momente.

Călin întoarce spatele piscinei, străbate trotuarul îngust în sens invers și intră în casa lui Gigi folosind cheia primită chiar de la el. Acum e pregătit să-i ude omului plantele, să facă o inspecție sumară cameră cu cameră, să verifice racordurile în băi, să nu cumva să picure, și poate îi va programa și aparatul de aer condiționat să pornească peste patru zile, cu măcar cinci ore înainte ca Gigi și ai lui să ajungă înapoi din concediu (tolomacul n-a fost în stare să învețe cum se face asta, deși Călin i-a arătat o dată, pas cu pas, ca la proști, uite, el s-a prins din prima cu al lui).

Cînd ajunge în birou, vede ecranul de supraveghere pe perete și unitatea cu hard-disc pe raftul de sub el și-și amintește că trebuie să-și șteargă urmele. Era cît pe ce să uite! Butonează aparatul, derulează înapoi, ajunge la momentul în care creștetul capului său se ițește deasupra portiței. Știe că acum ar trebui să apese „delete”, dar degetul nu-l ascultă. În schimb, degetul apasă alt buton cînd Călin de pe ecran dispare din imagine și imaginea se schimbă și Călin e din nou pe ecran, doar că acum se apropie de piscină, se lasă într-un genunchi, mută platoul pe o singură palmă, ridică prelata și lasă mămăliguța să alunece în apă.

Ce frumos! Pare o scenă dintr-un film de artă. Nu e totul clar, filmarea e realizată din spate, nu se vede exact ce face personajul, privitorul poate doar bănui ce ține pe palme, pare o tipsie, pe ea e ceva ce seamănă cu o ofrandă, gestul e ceremonios. O încîntare!

Călin derulează înapoi și, cu ochii înlăcrimați, cu fața arsă de soare, tremurînd ca un om bolnav de friguri, mai urmărește filmarea o dată. Și încă o dată. Și încă o dată.

10 august 2023