2006, sfârșit de august. Dinspre Occident se auzeau zvonuri de civilizație, însă civilizația nu se oprise încă să bată la aceste porți din fier vechi și furat ale Orientului, adică la intrarea în cartierele Craiovei, doar își mai scutura din când în când blana de câine, împroșcând stropi de apă vie în direcția noastră.
Cu doi ani în urmă, România aderase la NATO și tot atunci se lansase pe PlayStation 2 mult așteptatul joc video Grand Theft Auto: San Andreas, urmând ca în 2005 să fie portat pe PC. Evident că pentru puștanii din cartierul Rovine, în frunte cu Găbiță și Vlăduț, isprava geopolitică a țării pălea în comparație cu bucuria de a-l controla pe CJ, protagonistul jocului, pe străzile din Los Santos (varianta fictivă a Los Angelesului), de a-l face să tragă, de la volanul unui lowrider, în gangsteri, polițiști și pietoni deopotrivă, cu pistolul-mitralieră Uzi.
Dacă puneai la socoteală și soundtrack-ul cu piese de Snoop Dogg, Dr. Dre, 2Pac, Ice Cube, Easy-E și alte legende ale hip-hopului de pe Coasta de Vest a Americii anilor ‘90, atunci GTA: San Andreas era trofeul din vitrina oricărui pre-puber cu chiloții rupți și visuri de mărire. Nu e de mirare, în aceste condiții, de ce Găbiță își dorea să pună mâna pe el cât mai repede.
Problema ținea, mai degrabă, de logistică. În Craiova anului 2006, nici vorbă să poți cumpăra jocuri pe calculator originale din malluri, supermarketuri sau magazine dedicate. Și chiar dacă ar fi existat aceste magazine, ce părinte în toate mințile, cât de cât informat, i-ar fi făcut cadou odraslei minore un joc video în care CJ putea omorî babe cu orice fel de armă, fără să aibă procese de conștiință ca Raskolnikov? N-aveai încotro, deci, decât să recurgi la piraterie.
Și aici intervenea al doilea obstacol. Nu apăruseră site-urile de tip torrente, exista ceva ce se numea DC++, strămoșul navelor-amiral ale piraților online din România, renumit pentru viteza sa ce făcea concurență construirii în București a metroului din Drumul Taberei. Prin urmare, nu puteai aștepta să treacă melcul dealul, era moartea pasiunii pentru oricine înțelege cum funcționează sângele de oltean.
Și atunci cum să-ți transformi visul în realitate? Răspunsul l-a dat providența: Codin zis Bilă, un smardoiaș din Rovine, cu câțiva ani mai mare decât Găbiță și Vlăduț, singurul dintre toți cunoscuții de la bloc care nu numai că deținea jocul pe DVD, dar îl și jucase în întregime. Pe vremea respectivă, dacă erai posesorul unei colecții de CD-uri și DVD-uri cu muzică, jocuri și filme, te puteai considera bogat. Aveai prestanță în cartier, te bucurai de respect. Însă ar mai fi fost Bilă cine ar mai fi fost dacă i-ar fi împrumutat, tam-nesam, DVD-ul cu GTA: San Andreas unui neica-nimeni ca Găbiță?
În primul rând, Bilă era temut, fiindcă avea spate, adică golani cu reputație gata să-i țină partea în orice scandal sau neînțelegere, golani certați cu legea, veterani ai bătăilor cu pumni, bricege și cuțite. Nu te puteai duce, pur și simplu, la el să-l întrebi: auzi, nu te supăra, am auzit că ai GTA: San Andreas pe DVD, mi-l poți da și mie să-l instalez pe calculator și ți-l aduc înapoi, te rog? Exclus!
În al doilea rând, își căpătase porecla nu din cauza aspectului său fizic. Ce-i drept, era rotunjor, cu obrajii bucălați, dar departe, totuși, de ceea ce numim supraponderal azi. La urma urmei, nu exista decât un singur McDonald’s în tot orașul și nici urmă de shaormerie. Nu, i se spunea Bilă pentru că fiecare vorbă scoasă pe gură era urmată de bila de scuipat corespunzătoare. Ai fi zis că își împacheta cuvintele în flegme. De altfel, toate flegmele lui aveau forma și mărimea bomboanelor Ferrero Rocher, necomestibile însă.
Acestea fiind zise, era de la sine înțeles de ce nimeni nu avea intenția să-l supere sau să-l deranjeze pe Bilă. Te puteai trezi cu un proiectil vâscos și radioactiv în plină figură, de ți se tăia cheful de ieșit din casă două săptămâni.
Numai că Găbiță avea － e mult spus un as în mânecă － o carte bună, totuși, în persoana lui Vlădut, prietenul lui. Vlăduț era vecin de bloc cu Bilă, ceea ce îi conferea un avantaj, în sensul că îl transforma dintr-o cantitate neglijabilă într-o cantitate oarecum mai greu de trecut cu vederea.
－ Vorbesc eu cu Codin (Vlăduț îi spunea pe numele mic, să mimeze apropierea și prietenia) și îți fac rost de joc.
Pentru Găbiță, cuvintele prietenului său erau dulci ca mierea. Puștiul își freca palmele de bucurie. Însă zilele treceau și nimic nou pe frontul de sud －GTA: San Andreas părea la fel de departe ca la început, o Fata Morgana teleportată din mijlocul deșertului în jungla de beton. Găbiță începuse să-și piardă răbdarea, așa că, în pauza dintre două reprize de tenis de picior jucate în curtea Școlii Generale nr. 35 (astăzi, secție de poliție), intră direct în miezul problemei:
－ Ți-a mai zis Bilă ceva de joc?
－ Scuze, n-am apucat să vorbesc cu el. Dar cum îl prind acasă, îi spun, stai liniștit.
Găbiță șută cu necaz în mingea de fotbal. Adevărul era dur: cum l-ar fi putut convinge Vlăduț pe Bilă să-i împrumute jocul? Dacă te uitai la el, vedeai un maidanez slab și jigărit. Pe deasupra, purta niște ochelari rotunzi care îl făceau să semene cu Daniel Radcliffe în primul film Harry Potter, dar fără cicatrice și fără milionul de dolari intrat deja în cont. Nu l-ai fi luat în serios nici măcar ca ambasador în Somalia, darămite ca emisar la apartamentul lui Bilă.
Din fericire, viața în 2006 se trăia mai mult offline decât online. Puteai să exiști și fără Facebook, spre deosebire de azi, când, pentru un dram de validare socială, până și intelectuali cu notorietate, fie că se declară de dreapta, fie de stânga, își spală rufele murdare în public.
Astfel, Vlăduț, Găbiță și prietenii lor se strângeau în spatele blocurilor-turn din Rovine. La parterul lor funcționa sala de fitness Activ (care a rămas activă și în prezent), iar pe partea opusă, la capătul unei platforme înalte de ciment pe care băieții se urcau să spargă semințe și să-și povestească, râzând, una alta, se aflau vestiarele și cabinele de duș ale fetelor de la Activ.
Ce le trecea prin cap puțoilor? De multe ori, cumpărau mingi de ping-pong pe care le înveleau în folii de staniol, le dădeau foc cu bricheta sau chibritul și făceau din ele adevărate fumigene pe care le aruncau, atunci când geamurile de la cabinele de duș erau deschise, la picioarele gagicilor de la sală. O bucurie imensă exploda pe fețele lor, contracarată de o explozie și mai mare de țipete și înjurături, iar puștanii o tuleau ca niște șobolani, felicitându-se reciproc pentru faptele de glorie, fără să le pese că aveau frigiderele pline de mai multă carne decât puteau aduce părinții lor, obosiți după serviciu.
Într-o seară, pe la începutul lui septembrie, după ce se încheiase programul de la Activ și, în consecință, nu mai exista niciun risc să fie alungați într-un cor de huiduieli și amenințări, Vlăduț & Găbiță et co fură întâmpinați de un musafir neașteptat. Un țigan frumos cu ochii verzi, îmbrăcat impecabil, să fi avut în jur de 35 de ani, apăru de nicăieri la scara de lângă platforma de ciment, să aștepte, chipurile, pe cineva. Țiganul (Amir?, Amor Fati?, Amaru Shakur?, Găbiță nu-i reținuse numele) le povesti că venise tocmai din Valea Roșie cu treabă la ei acasă, în Rovine. Nu precizase cu ce treabă, și nici băieții, discreți, nu insistaseră să afle mai multe.
Cert e că, din vorbă în vorbă, se petrecu un lucru uimitor. La etajul al doilea al blocului de vizavi, o Julietă goală ieși pe balcon să întindă rufele la uscat. Lumina din sufragerie era aprinsă, astfel că duduia dezbrăcată (presta servicii de escortă sau era doar exhibiționistă?, cei mici nu aveau de unde să-și dea seama, însă instinctul îi spuse lui Amir să meargă pe prima variantă), se arătă privirilor înmărmurite ale spectatorilor de pe platforma de ciment în toată splendoarea ei naturală.
－ Să moară ce-am mai scump, ce piesă! Haideți cu mine, fraților, să-i facem o supriză!, spuse Amir și le făcu semn celorlalți să-l urmeze.
Rând pe rând, ca hipnotizați, băieții îl urmară pe Amir la scara blocului de vizavi, unde acesta, prinzând aripi cu fiecare clipă care trecea, încerca o combinație de taste la interfon, până nimeri numărul apartamentului corect.
Numai Găbiță rămase în urmă, refuzând să se alăture turmei excitate. Ouă de prepeliță în pantaloni, i-au reproșat ceilalți. Moștenirea bunei educații, ar fi contraargumentat el, dacă nu i s-ar fi împleticit limba de la priveliștea aceea rarisimă. Până la urmă, să ai doisprezece ani și să-ți cadă o pleașcă divină peste ochișori, nu e de ici, de colo; cursul destinului nu rămâne indiferent în fața unor asemenea miracole.
Julieta de la etajul doi, pe de altă parte, rămânea inflexibilă în fața cavalerismelor lui Amir: hai, viața mea, nu mă lăsa așa pe uscat! […] să-ți mănânc io botul tău! În râsetele ei și în șușotelile celorlalți băieți care stăteau la coadă, Amir se tânguia în fața interfonului, ca un Romeo oprit la poarta Raiului, fiindcă avea viza expirată.
În ultimă instanță, tot Găbiță ieșise câștigător: și nefutut, și cu onoarea nepătată! Un mare merit în această privință îl aveau părinții lui. Datorită educației primite, Găbiță reușise să se mențină, în multe momente asemănătoare de-a lungul vieții, pe linia mediană dintre zei și cimpanzei, cu picioarele pe asfalt și capul ceva mai jos de nori, în aerul poluat dintre blocuri.
Iată că, peste câteva zile, inocența copilăriei își reintră în drepturi. Datorită lui Vlăduț, care, vesel nevoie mare, îl întâmpină pe Găbiță cu vestea mult așteptată:
－ Am vorbit cu Codin despre GTA: San Andreas. Mi-a zis că ți-l dă doar dacă îi dai la schimb filmul lui 50 Cent, Get Rich or Die Tryin’. L-am văzut împreună, din ce mi-aduc aminte, așa că i-am spus că bateți palma. Am procedat bine, sper, nu?
Așa e, Găbiță avea filmul respectiv pe DVD. O, ce înseamnă să fii bogat! Ce înseamnă să ai prieteni de valoare! Vlăduțe, pupa-ți-ar îngerii căpuțul ăla deștept, îi venea lui Găbiță să strige și să țopăie cât îl țineau picioarele.
Ziua următoare, Vlăduț stabilise deja ora și locul de întâlnire, urmând să acționeze, tot el, ca mediator. În ciuda îndoielilor și a prejudecăților prietenului său, Vlăduț se dovedise un ambasador excelent. Nu era încă de trimis în Mexic să negocieze cu Cartelul Sinaloa, de acord, dar pentru Rovine făcuse o treabă mai mult decât decentă.
Astfel, grație lui Vlăduț, Găbiță și Bilă se priviră pentru prima dată ochi în ochi a doua zi, după masă, în curtea Școlii Generale nr. 35. Găbiță se aștepta ca Bilă să fie mai înalt, nu era decât cu câțiva centimetri, o diferență nesemnificativă, însă, chiar și așa, privirea lui avea ceva ascuns și periculos; când Găbiță îi întinse plicul pe care scria cu un marker albastru Get Rich or Die Tryin’, înainte să-l deschidă, Bilă îl scrută cu ochi de șoim, din cap până în picioare, să se asigure că orice potențială amenințare era, din start, dezamorsată. Ce amenințare putea să reprezinte unul ca Găbiță? se întrebă și el, așteptând cu nerăbdare să se încheie tranzacția.
Bilă scoase DVD-ul din plic, își trecu un deget pe suprafața discului gri-metalic, îl ținu și îl răsuci de două-trei ori în soare, să verifice dacă avea crăpături sau dacă nu era gol (programul de copiat CD-uri și DVD-uri, care îi luase numele, cu ușoară ironie, împăratului roman Nero, lăsa întotdeauna urme pe disc), mormăi ceva ininteligibil, apoi trase o flegmă pe ciment și dădu din cap satisfăcut.
Vlăduț pricepu semnalul și, la rândul său, îi întinse lui Găbiță un plic pe care scria cu un marker negru GTA: San Andreas. Când văzu titlul negru pe alb, la propriu, lui Găbiță începură să-i danseze flăcări aurii în pupile.
－ Mersi! zise Bilă scurt, întinzându-i mâna.
－ Ăă, mulțumesc și eu! răspunse Găbiță, pe jumătate emoționat, pe jumătate precipitat.
Dar când să-și retragă mâna, Bilă începu să i-o strângă cu o fermitate mai mare decât prevedeau protocoalele diplomatice.
－ Dacă filmul e virusat sau mi-ai pus pe DVD alt film decât ce ți-am cerut, știu unde locuiești, îi spuse pe un ton categoric.
Găbiță tresări, dar Bilă își schimbă, brusc, atitudinea, zâmbindu-i și făcându-i cu ochiul. După care îl bătu prietenește pe umăr și, înainte să se îndrepte spre ieșirea din curtea școlii, îi mai zise:
－ E mișto rău jocul, o să vezi.
Și plecă.
Găbiță răsuflă ușurat. Se întoarse spre Vlăduț și spuse:
－ Mersi mult pentru tot! Am poftă de un suc și-o înghețată. Vrei să luăm?
Așa sărbătoriră cei doi prieteni reușita zilei.
Ajuns acasă, Găbiță nu-și mai încăpea în nădragi de bucurie. Se duse glonț la calculator, unitatea centrală veche, plină de praf, înghiți cu mofturi și huruituri DVD-ul de la Bilă și, după o așteptare de cincisprezece-douăzeci de minute, dar care lui Găbiță i se păru o eternitate, GTA: San Andreas era instalat și gata de jucat.
În sfârșit! Iată-l pe CJ în maioul lui alb, cu jeanșii largi, cu turul lăsat, dând la pedale pe bicicletă, cu razele soarelui la apus, filtrate de frunzele de palmier. Ce-ți puteai dori mai mult de la viață? își zise Găbiță pe deplin satisfăcut. Grove Street era a lui, Los Santos era al lui, întreaga falie San Andreas o avea la o simplă apăsare de tastă. Lumea întreagă, ai fi zis, se comprimase la nivelul unei hărți fictive din pixeli.
Dar să nu uităm că băieții trăiau în 2006 și viața offline, așa cum era ea, cu riscuri, aventuri și pericole, cu căzături, îmbrânceli și julituri, cu muci, lacrimi și flegme, întrecea deliciile contrafăcute ale vieții online.
Drept urmare, peste câteva zile, Găbiță primi un telefon de la Vlăduț:
－ Ce faci? Am să-ți dau o veste frumoasă. Codin mi-a zis că i-a plăcut mult filmul și ar vrea să ne invite mâine pe la el, să ne uităm la meci, să mâncăm și să bem ceva, să mai stăm de vorbă. Ai lui sunt plecați, e singur acasă. Ce zici, vii?
Acasă la Bilă? El și Vlăduț? Lui Găbiță nu-i venea să creadă. Să stea pe aceeași canapea cu singurul puștan din Rovine căruia ăștia micii îi știau de frică și care fusese de acord să-i dea, tocmai lui, DVD-ul cu GTA: San Andreas? Dacă nici ăsta nu însemna un gest de mare onoare, atunci care?
Era weekend, jumătatea lui septembrie, începuse școala, începuse și campionatul de fotbal. Meci mare, așadar, între FC Universitatea Craiova și Politehnica Iași. Antipatia oltenilor pentru moldoveni era deja proverbială, întrecută, la nivel fotbalistic, doar de ura ancestrală față de FC Dinamo București.
În ce-l privește pe Găbiță, nu se putea ocazie mai nimerită să privești acest meci decât de la etajul al șaptelea al blocului-turn cu sala de fitness Activ, în compania unor oameni pe care îi prețuia și îi admira. Admirația lui Găbiță pentru Bilă crescu exponențial după ce acesta le deschise ușa sufrageriei, unde îi așeptau, pe masă, un bol plin cu alune, altul cu sărățele, o sticlă de bere Bucegi la doi litri și patru pahare de unică folosință.
－ Hai, faceți-vă comozi, nu e niciun deranj! le spuse gazda, în timp ce Vlăduț și Găbiță se așezară care unde poftea, unul pe fotoliu, altul pe canapea, iar Bilă deschise televizorul pe meci și dădu sonorul tare, tare, de așa manieră încât vorbele comentatorilor și hărmălaia galeriei umplură sufrageria, și nu s-ar fi mirat nimeni dacă ar fi umplut tot blocul și chiar tot Rovinele, la o adică.
Partida se dovedi cu adevărat palpitantă. Poli Iași conduse cu 2-0, apoi FC U Craiova reveni spectaculos în meci, egalând și chiar reușind să preia conducerea, prin nou intratul Florin Costea, de care se legau speranțele echipei în următorii ani. Și așa ar fi rămas scorul, de 3-2 pentru olteni, dacă, în ultimele minute, Paul Țincu de la Poli Iași nu ar fi restabilit egalitatea printr-o lovitură norocoasă.
Deși afară era soare, în sufrageria apartamentului de la etajul șapte al blocului-turn ploua cu grindină, tunete și fulgere. Atât de virulentă fu izbucnirea de furie a lui Bilă când își văzu favoriții egalați la finalul meciului. Lui Găbiță i se făcu părul măciucă. Bilă începu să înjure fotbaliștii Craiovei de morți și de vii, de cristoși și de sfinți, de biserică, anafură, grijanie și cristelniță, de Maica Precista cu pruncul, de toate cetele îngerești, de la îngerii păzitori până la serafimi și arhangheli, de ochii, aripile și roțile heruvimilor din viziunea lui Ezechiel, de Dumnezeu și Duhul Sfânt, de Iisus Hristos Pantocrator.
Și, la finalul acestei înjurături lungi cât Postul Paștelui, Bilă trase o flegmă direct pe ecranul televizorului. Scuipatul se prelingea pe un cadru cu fața transpirată a lui Florin Costea, care, sărmanul, n-avea nicio vină, tocmai debutase cu gol pentru echipa din Bănie. Apoi, cu mâna pe frunte, ca o franțuzoaică afectată din înalta societate, Bilă se prăbuși pe canapea, cuprins de o migrenă teribilă:
－ Au, capul, au, au, mă doare de nu mai pot! Mă duc să iau un Nurofen.
Luă o pastilă, o dădu pe gât cu berea care mai rămăsese pe fundul sticlei și, aparent, se calmă. Doar că starea de calm fu înlocuită rapid de o stare de panică, când ecranul telefonului său Nokia se lumină și ochii i se făcură mari cât mingea de fotbal.
－ Aoleu, se întoarce taică-meu acasă! Dacă ne vede aici, ne rupe pe toți trei cu bătaia! Fugiți, nu mai pierdeți timpul!
Vlăduț și Găbiță, total dezorientați din pricina succesiunii pe repede înainte a evenimentelor și, colac peste pupăză, amețiți de la bere, o zbughiră spre lift, încălțându-se de formă, fără să se mai lege la șireturi.
－ Nu, nu, luați-o pe scări, le strigă Bilă din pragul ușii de intrare, cu liftul urcă tata acum!
Băieții coborau și câte două-trei trepte deodată, în salturi sincronizate, doar, doar să nu dea ochii cu tartorele scandalagiu și alcoolic care ar fi fost în stare, își imaginau ei fără să-l cunoacă (nu Găbiță, cel puțin) să facă plăcinte de carne din ei.
Ajunși afară, mai alergară puțin, până la băncile blocurilor de vizavi, unde se opriră să-și tragă sufletul. Ce se întâmplase mai devreme? Putea să explice cineva? Cine? Vlăduț? Era în pom și pomul în aer la fel ca Găbiță. Bilă? Da, el ar fi fost în măsură să le ofere explicații, să le ceară scuze măcar. Oricine ai fi sau te-ai crede, nu poți să-ți arunci musafirii afară așa, ca pe niște saci de gunoi.
Însă nici scuzele, nici explicațiile n-au mai venit vreodată. Și cât îl admiraseră pe Bilă!
De atunci, Vlăduț și Găbiță l-au văzut din ce în ce mai rar prin cartier. Până într-o zi când a dispărut complet. S-a mutat din Rovine, era de părere Vlăduț. Dar nici el nu știa amănunte. În orice caz, Găbiță nu-i purta pică. Dimpotrivă, spera că, mergând pe firul filmului lui 50 Cent, și-a împlinit visul de a face bani mulți, fără să moară înecat cu propriul scuipat, în riscantul proces de înavuțire.
