… E ziua mea. Anul ăsta mi-e altfel. Nu-mi trebuie nimeni aproape de mine, nu-mi trebuie nimeni cu mine. Să mă iubească, să-mi dorească, dar de la distanță.

Stau singură la masă la bistro ul meu de mic dejun, la Chez Alain, în arondismentul 7. Doar că pe lângă ciocolata caldă și croissant, am luat și șampanie. Am ciocnit cu ospătarul. Am sorbit, era exact așa cum ma simțeam: rece și seacă, ca un deșert. Am înmuiat croisantul în paharul cu șampanie, de data asta.  Am mușcat apoi din aluatul ăla ud și sfârâitor de la bule,  plescăind a lehamite, în loc de plăcere. De fapt, sunt extrem de furioasă. Si, în public, sclavă a normei sociale, sting furia cu alte emoții. Acum cu tristețe, nostalgie, dezgust. Dar și compasiune…  Am vrut să fiu scriitoare și să predau literatura franceză la Paris. S-a împlinit. N-am lucrat decât pentru puțin timp de la 9 la 5. Sunt freelancer demult. Dar dacă aș mai fi lucrat într-un sistem, mi-aș fi dorit s-o fac până la 55 de ani. Mi se pare neomenesc să obligi o ființă să lucreze până la 64 de ani plus și d-abia după aia să-i dai pensie. Mai ales dacă meseria nu a fost chiar aia la care a visat în copilărie. Si omul nu mai vrea și nu mai poate. Vrea să se retragă, să facă și altceva, să-și vadă de el. Si tu, stat, nu-i dai voie…

Mă gândesc că orașul nu e vinovat în meciul asta. Parisul meu grațios, fragil și cochet nu merită ce i se întâmplă. Orice bancă distrusă, orice geam spart, orice coș de gunoi răsturnat, orice violență și abuz asupra lui, o iau personal. Handicapată în gânduri și emoții după 2 ani pandemici, mai mult de confuzie și bătaie de joc decât de virus, tot ce lovește Parisul, trupul meu resimte. Parcă mă descompun. Si nu e momentul. Pentru că tocmai mă pregăteam să mă întregesc. Să devin om întreg, ceea ce-și dorește orice suflet pe măsură ce îmbătrânește. Să mă împac cu strămoșii, să mai dau drumul la griji, să mă îmblânzesc, mă rog, ce e necesar în procese de gen. Dar nu am conjunctura. Că arde Parisul și eu nu știu ce să fac și cum să-l apăr.  Nici nu-l pot separa de oamenii lui cu nevoile lor. Si nici nevoile de manifestarea lor furioasă și disperată. Rânduiala firească ar fi să aștept și să accept. Ca să fii om întreg, multe sunt necesare…așa am citit.

Am stat mult la masă, aproape de prînz, în contemplare. Am cerut ospătarului meu de la Chez Alain bistro o sticlă de șampanie și pentru acasă. Anul ăsta n-am chef să-mi văd prea clar ziua de naștere. Si nici pe cea de după.