Deși ai încercat să o ascunzi în spatele zâmbetului tău ghiduș, tot n-am putut să nu remarc malițiozitatea cu care mi-ai reproșat că, odată intrată în librărie, te-am abandonat cu totul și m-am scufundat într-un fel de transă, pierzând complet noțiunea timpului. Te porți ca o babă cuvioasă care începe cu mătăniile de cum trece pragul bisericii, mi-ai zis. Fiecare cu altarul său, ți-am răspuns, dar observația ta m-a dus cu gândul înapoi în adolescența petrecută într-un oraș de provincie, sub comuniști.

Una dintre marile mele bucurii la acea vârstă era Vizita la Centrul de Librării, depozitul central unde toate editurile țării își trimiteau cărțile spre a fi distribuite la librăriile și bibliotecile din județ. Locul acesta era un sanctuar în care puțini muritori de rând aveau privilegiul să pătrundă.

Clădirea, o construcție urâtă din beton pe două niveluri, cu arhitectura anostă specifică anilor ‘80, făcea notă discordantă cu restul caselor din cartierul interbelic, străjuite de brazi seculari, parțial ascunse în spatele gardurilor de lemn și a tufelor de trandafiri. Pe atunci nu găseam nimic nefiresc în anomalia sa urbanistică, ce altera ritmul armonios al imobilelor din jur. Pentru mine era Palatul de cleștar în care abia așteptam să pășesc, trepidând de curiozitate și nerăbdare.

Înăuntru aveau acces doar angajații instituției și directorii de librării. Ei erau cei care luau primii contact cu noutățile, iar când exemplarele interesante erau puține, tot ei erau norocoșii care puneau mâna pe ele înainte să iasă pe piață. Majoritatea publicațiilor erau pline de propagandă gaunoasă, de ode si osanale închinate regimului, munți de maculatură inutilă. Printre ele se mai strecurau uneori și altfel de cărți. În ediții limitate, traduceri din literatura universală modernă și contemporană, nu ajungeau niciodată pe rafturi. Se împărțeau între oamenii centrului și prietenii lor, care, dacă erau generoși, le împrumutau și altora pentru câteva zile. Volumele circulau din mână în mână, cu coperțile tot mai tocite și cu colțurile îndoite, cu paginile maculate de câte o pată maronie de cafea sau lipite cu scotch atunci când, de la atâta uzură, se mai desprindeau din cotor.

Dacă aveai bafta să cunoști îndeajuns de bine pe vreunul dintre cei de la palat, din când în când, nu prea des, când venea marfa de contrabandă, erai introdus pe furiș în instituție pe lângă portarul care, în schimbul cine știe cărui favor, se făcea că nu te vede, și puteai să asiști în direct la procesul de deschidere a coletelor.

M–am numărat și eu printre acei privilegiați. Anca, o prietenă a mamei, lucra acolo și dintre toate amicele ei, ea era preferata mea.

Nu ne anunța niciodată la telefon când primeau transportul. Până și sugarii știau că toate convorbirile erau ascultate. Trecea pe la noi pe acasă, la o șuetă și un nechezol, și ne invita să mergem la ea la serviciu a doua zi. Pentru cei care n-au trecut prin anii de plumb, fericirea pe care mi-o declanșa fiecare vizită a Ancăi poate părea disporoporționată, de neînțeles.

Unii mă vor judeca, pe bună dreptate, că am profitat de pile și relații ca să obțin un avantaj în detrimentul celorlalți. Exact asta am și făcut. Mărturisesc că atunci nu mi se părea ceva neobișnuit sau rușinos. Asta era singura normalitate pe care o știam, ba mă consideram extrem de norocoasă. Mă încearcă cel mult un sentiment de jenă retrospectivă, dar, sincer, nu am nicio remușcare, căci nimic nu îmi poate umbri nostalgia.

Mirosul plăcut înțepător al hârtiei proaspăt ieșite din tipografie, culoarea cafenie a coletelor împrăștiate pe pardoseala depozitului așteptând să fie deschise și înregistrate, încântarea cu care urmăream îndeaproape extragerea fiecărui exemplar spre a descoperi titlul și autorul, anticiparea bucuriei lecturii unui roman care nu figura pe lista lecturilor obligatorii de la școală, toate acele sentimente și senzații îmi sunt încă vii în memorie și după mai bine de trei decenii.

În acea perioadă de lecturi masive și furibunde, bună parte consumate pe timp de noapte mult după ora stingerii, la lumina lanternei, ascunsă sub plapumă, am călătorit prin lumile îndepărtate ale lui Ernesto Sabato, Saul Bellow, Aldous Huxley, Elias Canetti, Truman Capote, Mario Vargas Llosa, Ken Kesey, Francis Scott Fitzgerald și câți alții, fascinată de poveștile și personajele pe care le vedeam cu ochii minții, încercând să le pătrund înțelesul, să absorb și să procesez toate informațiile legate de evenimentele istorice și de culturile atât de diferite care mi se dezvăluiau cu fiecare pagină.

Ei au fost profeții și sfinții care mi-au luminat întunericul anilor trăiți sub dictatură, tovarăși și sfetnici înțelepți în cei ce au urmat după eliberare, până în zilele noastre, când, iată, atunci când mă întorc cu religiozitate la templu, uit de toți și de toate și rătăcesc pe tărâmul magic, înaintând pe genunchi, ca o babă habotnică, înspre singurul altar în fața căruia am ales să mă închin.