Linda rămase câțiva pași în urma mulțimii care își târa mersul la umbra teilor înfloriți, privind cu mâna strânsă pe hârtia din buzunarul de la blugi prin frunzișul des și verde către razele leneșe ale soarelui de iunie. Era senin, nicio pensulă albă nu-și lăsase dâra pe cerul albastru, iar asta o contraria. Auzise că, de obicei, la astfel de evenimente „cerul plângea” sau „plângea mortul din ceruri”, nu-și mai amintea exact expresia. Dar singurul lucru la care putea să se gândească acum era cum să mai slăbească strâmtoarea cămășii negre pe care o purta, numai pe ea o mai găsise în casa părintească și o îmbrăcase deși încă de la finalul liceului constatase că îi rămăsese mică. Ca să uite de dogoare și de șiroaiele de transpirație care i se șerpuiau de sub ceafă spre spinare, încercă să-și amintească de când nu mai vorbise la telefon cu tatăl ei. Trebuie să fi fost undeva pe la începutul lui martie, poate, căci reținea că, în timpul conversației, încerca să-și tragă scurta de piele pe umeri, grăbindu-se spre întâlnire. În drumul cu trenul din capitală spre orașul natal, avusese timp să parcurgă toate scrisorile trimise de cel bătrân în ultimele luni și realizase că de multă vreme refuza să se gândească la boala lui. De altfel, nici el nu o amintea în epistolele sale.
Când se simți suficient de singură și ferită de privirile familiei, căută să-și facă curaj, inspirând și expirând adânc de câteva ori înainte să apuce plicul nedesfăcut din pantaloni. Îl rupse, apoi începu să citească, iar vocea din capul ei se auzea gravă și împiedicată, ca și cum glasul tatălui se amestecase cu sughițurile ei. Fără să-și dezlipească privirea de pe foaie, continuă să-și lase picioarele să avanseze într-un ritm molcom, așezat ca un cântec bisericesc.
Draga mea,
Există un timp pentru vorbit, un timp pentru tăcut, un timp pentru citit și un timp pentru scris. Întotdeauna am crezut că mă pot lipsi de primele, în oricare ordine, și că nu pot trăi fără ultimele două. De fapt, iată că nici nu o mai fac. Nici nu mai scriu, nici nu mai citesc, nici nu mai trăiesc. Știu că vei citi această scrisoare probabil chiar în cimitir și o să te superi pe mine că nu ți-am dat măcar un telefon înainte, doar așa, ca să-ți spun că o să mor. Desigur, ne așteptam cu toții, însă puteam să-ți fi spus măcar un pic înainte că sfârșitul e tare aproape. Mă ierți, te rog, iubire. Anumite lucruri nu sunt menite să fie rostite pentru urechi, ci doar să mângâie ochi înlăcrimați.
Am decis să-ți las aceste rânduri ca nu cumva să te simți singură, căci maică-ta, deh, e maică-ta și tu ai obiceiul să te lovești prin mulțimi ca un pește rătăcit într-un acvariu nespălat. Ne grăbim, suntem mereu pe fugă, uităm să ne vorbim. Asta-i viața din zilele noastre și nici măcar nu sunt supărat pe ea. Ar fi culmea să ne despărțim dușmani. Și chiar nu e nicio problemă că nici la telefon nu apucăm să ne vorbim, avem mereu tendința să aruncăm acel „bine, atunci” ca să închidem conversația. Nu te simți vinovată, și eu fac la fel. D-aia nici nu prea te-am mai sunat, nu de supărare, ci că aceste convorbiri mă iau pe nepregătite, iar vocea de la capătul celălalt vine așa brusc că mă face să amețesc ca și cum aș fi lovit de un ciocan învelit în cauciuc. În scris, în schimb, ai timp să gândești. Citind, poți lua o pauză și nu ești obligat să lași atâtea cuvinte să-ți inunde sufletul deodată. Întotdeauna mi-a venit mai ușor să mă exprim după ce stau să cumpănesc bine faptele, pentru asta creionul și foaia mi-au fost mai bune prietene decât râsul și vorba.
Apropo de râs, doar atât regret, că nu am râs mai des. De tine, cu tine. Să știi că nu pentru că eram veșnic supărat n-am făcut-o. Pur și simplu, mirarea mi-o lua pe dinainte când te priveam, curios, urmărind ce locuri, ce vieți, ce destine vei mai lua pe sus cu tine în vijelia ta. D-asta îți scriu acum râzând. D-asta și pentru că nu îmi poți răspunde. Sau mai ales pentru că nu îmi poți răspunde. De cuvântul scris nu te poți ascunde, așa cum făceai la rarele mele tentative moralizatoare, și, lăsându-ți aceste texte în loc de un anunț sec, vorbit, nici nu mai trebuie să-ți văd ochii rotindu-se în sus ca atunci când îți vorbeam față în față. Poate îi rotești și acum.
Îți scriu pentru că niciodată n-am găsit tonul potrivit pentru a-ți mărturisi cum vreau ce vreau și, atunci, citindu-le, vorbele mele pot suna cum vrei tu. Știu că m-ai văzut încercând și eșuând în nenumărate domenii. Nu-mi dau seama dacă am fost cel mai bun exemplu pentru tine. Chiar! Mai ții minte când am vrut să fiu patron de spălătorie auto? Sau atunci când m-am apucat să vând stegulețe publicitare produse în China? Ah, sau când am încercat să devin tâmplar. Toate m-au obosit în scurt timp și pe toate le-am abandonat. Sper, totuși, că ai observat că nu am renunțat vreodată la ceea ce am crezut că pot fi bun. La scris și la a-ți fi tată. Nu știu nici acum dacă am ajuns să fiu bun la ele, dar nu m-am oprit din a munci pentru a încerca să fiu.
Maică-ta zice că nu te-am certat destul, că nu m-am implicat suficient în deciziile tale și că te-am lăsat să „blendărești” (nu sunt sigur că ăsta e un cuvânt, dar mi l-a tot repetat) pe holurile școlii ăleia de filosofie („Ce, aia e facultate?! Facultăți sunt de medicină, de drept, de ingineri! Alea-s facultăți”). Eu cred că mai devreme sau mai târziu (în cazul tău mai devreme decât mai târziu) tot ai fi luat niște hotărâri tâmpite. Cu toții le luăm. Vreau doar ca atunci când le iei să îți dai seama de ele. Le vei lua oricum, chiar dacă vei realiza că sunt tâmpite, de fapt le-ai și luat de-a lungul vremii, dar important, cred eu, e să ajungi să cunoști, măcar în clipa aia sau imediat după ce te hotărăști să faci o prostie, diferența dintre bine și rău și toate nuanțele dintre aceste extreme. Uneori, chiar e mai simplu decât pare. Și unde găsești mai bine subliniată această diferență decât în cărți? Știu, în alea proaste o să-mi spui, dar nu, nu sunt proaste, sunt cele mai sincere. Sunt basme.
Nu te sinchisi prea mult de greșelile pe care le-ai făcut și să nu te gândești vreodată că le-ai făcut față de mine. Greșelile nu au destinatar, iar eu oricum ți le-am iertat, în măsura în care poți ierta ceva atât de abstract, încă din momentul în care le-ai comis. Poate ți s-a părut stupid să mă închid în birou și să nu suflu o vorbă atunci când maică-ta ți-a găsit drogurile (chiar, ce era cânepa aia proastă? Marijuana?) și banii neobișnuit de mulți (sigur nu de la noi, n-aș fi avut de unde să-ți fi dat atâta), legați cu un elastic, toate înghesuite în buzunarul blugilor. Nu te-ai priceput niciodată prea bine să ascunzi lucrurile. Ți-am citit și jurnalul, dar revin imediat la asta. Nu am țipat atunci la tine pentru că niciun urlet nu mi-ar fi alinat durerea, nicio palmă și nicio pedeapsă n-ar fi schimbat lucrurile, cât poate le-a schimbat acel bilețel pe care ți l-am strecurat la câteva luni distanță în „Crimă și pedeapsă”. Mai ții minte ce ți-am scris în el? „Speram că vei ajunge și la cartea asta. Un copil care are repere bune se poate îndrepta chiar și prin sau mai ales prin suferință. În momentele de tulburare și eu am găsit mereu răspunsuri printre rândurile unei cărți”. Sunt convins că de-acolo îți iei și tu cele mai multe soluții la problemele cotidiene. În definitiv, sunt aceleași de sute de ani.
Spuneam că ți-am citit jurnalul. Știu, o să zâmbești înciudată acum, doar credeai că l-ai ascuns bine. Sub hainele vechi din comodă nu e un loc bun pentru a piti lucruri intime, uite, p-asta chiar poți s-o treci la lecții de viață! Probabil l-ai regăsit și tu acum, în timp ce-ți căutai singura ta cămașă neagră, p-aia din liceu (Chiar, de ce nu ți-a plăcut niciodată negrul oare?!), pe care ai vrut să o îmbraci ca să nu-ți atragi oprobriul mătușelelor, unchieșilor, bunicilor și vecinilor de jelesc acum în fața ta. N-ai mai scris în el de când ai plecat la facultate, poate scrii în altul acum, cel puțin asta sper. Dacă încă îți place să o faci, fă-o. Fă-o fără să te gândești prea mult. O să scrii prost, o să scrii mai bine, o să ștergi și o să râzi de ce ai scris, poate o să râdă și alții. Dar dacă e ceva în tine, cât de mic, cât o șoaptă distorsionată, care continuă să îți spună să scrii, scrie! Doar nu te opri. Dacă e inevitabil, atunci așa să fie, dar dă-i și tu o șansă inevitabilului ăstuia să se întâmple. De ce vrei să scrii? Ei bine, la întrebarea asta îți vei răspunde singură mai târziu, atunci când din noi nu vor mai rămâne decât foile și cuvintele aliniate cu grijă pe ele.
Gata, m-am lungit destul. Așa se-ntâmplă în scrisori, ai timp să îți așezi ideile și în scris parcă avem acea intimitate, acea complicitate, acea sinceritate pe care tindem să o pierdem când suntem nevoiți să ne admirăm măștile pe care le punem zilnic peste chipuri. Ultimul lucru, promit! Poate nu ți-am spus-o suficient, poate chiar nu ți-am zis-o niciodată cu voce tare, dar în scris îmi vine mai ușor.
Te iubesc!
Tata.
Linda ridică pentru o clipă ochii și observă că se oprise și ea, odată cu mulțimea eterogenă, în fața gropii. Scoase atunci un pix și mâzgăli de câteva ori foaia umedă pe care cerneala parcă refuza să se așeze. Șterse cu dosul palmei o ultimă lacrimă picurată și notă: Și eu te iubesc, tata! Apoi, o împături cu grijă și vru să o arunce în groapă. Se răzgândi și o piti la loc în buzunarul blugilor. Aruncă, în loc, o mână de pământ.
