Și tu te-ai saturat de cât pot eu să iert,

M-am trezit azi-noapte pe la 3,

Inima parcă ar fi vrut să-mi sară din piept,

În vis plecai, spunându-mi  că nu-ți mai vin ani ăștia grei,

Și că , si tu te-ai săturat de cât pot eu să iert.

Ciudat când mă gândesc că te-am lăsat să pleci,

Nici-un te rog nu am rostit,

De data asta cu sufletul, și mainile atât de reci,

Mi-am dat seama că te-am iubit.

La trecut, și acum e doar atașament,

Și poate frica de abandon, nu știu,

Te vedeam cumva bărbatul perfect,

Și tot ce îmi doream era să-ți fiu,

Acum nu mi te mai doresc,

Simt cum reproșurile îmi apasă pe inimă,

Simt un nod în gat când vreau să-t spun că încă „te mai iubesc“

Cândva să te las să pleci, n-aș fi putut nici în glumă.

Acum mi te strecori printre degete,

Privindu-mă în ochii pentru ultima dată, poate

Îți iert pentru ultima dată toate regretele,

Dar nu te mai rog să stai, nici printre șoapte.

Simt golul ăla în stomac de care îți vorbeam zilele trecute,

Încă îl simt,

De fapt știi ce s-a întâmplat?

Mi-ai diminuat cerințele mele mute,

Și mă întreb, dacă niciodată nu m-ai ascultat,

Vreodată oare m-ai iubit?