Taximetristul

Poftiți, domnișoară, urcați! Mai închideți ușa o dată, vă rog, să nu vă pierd pe drum, că atunci ce ne facem? Unde mergem? În Dorobanți? În Dorobanți mergem, stimată domnișoară. Da’ să știți că de la Romană o să fac dreapta, s-o iau pe Polonă, nu pe Căderea Bastiliei. Nu că vreau să vă ocolesc. Nici cu Căderea Bastiliei n-am nimic, da’ de acolo ar trebui s-o iau pe Roma, iar eu pe Roma nu mai intru câte zile oi avea. Păi să vă povestesc ce mi s-a întâmplat. Chiar săptămâna trecută. Era miercuri, așa. Și mă sună un popă, unu’ de-l știu eu de mult, în mine avea încredere să-l duc cu taxiul. Tu mergi bine, măi Aurică, îmi zicea, nu ca alții care o țin numai în frâne, de-i sare omului sufletul din el la fiecare semafor. Deci, mă sună și îmi zice, măi Aurică, vezi că azi merg la un parastas, undeva dincolo de Vatra Luminoasă. De dus, mă duc creștinii ăștia cu mașina direct de la cimitir, dar vino tu să mă iei, pe la două, așa, că am de mers după aia la un văr de-al doilea și-i departe, tocmai în comuna Odăile, spre Otopeni încolo, știți. Și îmi dă părintele adresa și toate alea, și eu mă duc, la două fix sunt în fața casei. O hardughie de vilă, cu un gard de piatră roșie și doi lei galbeni de gips pe stâlpii porții. Părintele își lua la revedere de la o femeie, una trecută bine de cinzeci de ani, era îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, în doliu mare, da’ ei îi ardea de vorbă, nu-l mai lăsa pe popă să plece odată. O tot ținea cu săru-mâna, părinte, în sus, săru-mâna, părinte, în jos, că ce slujbă frumoasă a făcut, că să mai citească nu știu ce în altar, am crezut că nu mai plecăm de-acolo. În sfârșit, se suie părintele aici lângă mine, pe locul mortului, cum ar veni, că lui nu-i plăcea să stea în spate, mereu se așeza lângă mine, să mai vorbim una-alta. Ei, și se urcă el în mașină, și o iau pe Mihai Bravu spre Ștefan cel Mare. Trafic, să nu vă spun, bară la bară. Și căldură, ziceai că e august, un soare de te lovea așa, ca măciuca, drept între ochi. Părintele, parcă era în apele lui și parcă nu era. A mai făcut el câte o glumă, ca de obicei, că era foarte hazos, nici n-ai fi zis că-i popă. Că dacă voia patriarhia mai mulți bani la buget, mai bine l-ar fi pus să facă parcare de-aia cu mai multe etaje în curtea bisericii decât capelă pentru priveghiuri, că la ei e biserică mică, de unde atâția morți, Doamne ferește? Da’ el zicea numai așa, în glumă, mă-nțelegeți, că de fapt îi plăcea să slujească la biserica aia mică, de nu prea știe lumea de ea. Nici nu voia s-audă de bisericile mari. Prea ești în ochii șefului acolo, măi Aurică, zicea. Ei, da’ cum vă ziceam, în ziua aia nu era părintele în ale lui. Mai râdea el, mai zicea câte ceva, dar se vedea că avea ceva pe suflet. Pe la Obor, îmi zice așa, din senin, măi Aurică, tu crezi în Dumnezeu? Eu, ce să-i zic? Cred, părinte, de ce să nu cred. Bine faci, măi Aurică, mi-a zis, da’ a dat așa, întristat, din cap, parcă ceva nu-i venea la socoteală. Și când ne apropiem de Dorobanți, să facem dreapta, îmi zice, măi Aurică, mergi mai nainte și ia-o pe Roma, că vreau să văd dacă mai e acolo o casă pe care-o știam eu când eram tânăr. Și o iau eu pe Roma, cum mi-a zis, și merg mai încet, să vadă părintele dacă recunoaște casa. Și la un moment dat îl aud că oftează, așa, din tot sufletul, și după aia tace. N-am zis nici eu nimic, l-am lăsat pe om cu gândurile lui, cine știe ce și-o fi amintit, mi-am zis. Și nu ajung la Dorobanți, acolo, la rond, că îl văd cu coada ochiului că-i picase capul pe piept. Mai întâi am zis c-o fi adormit, o fi băut un pahar de vin în plus la parastas, ca tot omul, și cu căldura asta l-a luat somnul. Da’ cum să adoarmă așa, brusc? Și mă trece așa, un fior pe șira spinării, zic, părinte, vă e bine? Părintele, nimic. Pun mâna ușor pe umărul lui și văd că pică poc, în față, noroc că avea centura pusă, că altfel se dădea cu capul de parbriz. Ce să vezi, murise. Am înghețat de spaimă. Cum să explic eu asta la poliție, că a murit popa așa, lângă mine, fără să-i fac nimic? Dau eu pe stație să zic la dispecerat ce s-a-ntâmplat și îmi zice un coleg, noroc c-a fost ăla cu mintea la el, că eu nu mai puteam nici să gândesc, parcă se lăsase așa, o ceață neagră pe mine. Zice, bă Aurele, du-l, bă, la Floreasca la Urgențe, că or ști ei acolo ce să facă. Eu, exact așa am făcut. Uitați că am și ajuns. Ei, nu vă spun, ce necazuri, cu poliția, cu declarații, cu toate alea… e bine dacă vă las aici, domnișoară? Mulțumesc mult și să mă iertați c-am vorbit atâta, de obicei eu nu prea zic mare lucru în mașină, pun o muzică, las clientul să-și vadă de-ale lui, da’ parcă după povestea asta nu mai sunt om…

 

Femeia de pe băncuță

Azi n-a intrat nimeni în biserică. E deschisă ușa, da-năuntru e întuneric și s-aude cum troznește icoanele-n altar. E supărate și ele, sărăcuțele. S-a-ntunecat la față și Cristos, și măicuța lui, iar pe sfinții ăi mari îi vezi cum se scarpină în cap și se trage de barbă și nu zice nimica. Și dac-ar zice, cine-ar fi să-i audă? Oamenii de mai vine la biserică intră cu grabă, cumpără două lumânări, se duce de se închină repede la icoane, cere ce are de cerut, aprinde lumânările și pleacă. Uită oamenii să mai și asculte.

Ascultatul nu-i cu grabă. Stai în liniște pe băncuță, la umbră sub tei, vezi oamenii care cum trece, cum se închină, cum vorbește, cum plânge, fiecare cu gândurile și cu patimile lui. Și pe deasupra lor face o larmă vrăbiile, mai ales dimineața, de zici că toate le știu și pun ele drăguțele țara la cale. Pe la amiază se potolește și păsările, abia de mai scoate vreuna câte un ciripit ca vai de el. Atunci auzi mai bine cum foșnește frunzele, cum foșgăie gâzulițele prin iarbă, cum bâzâie albinele printre trandafiri și crini, cum oftează și se gârbovește zidurile și cum se foiește sfinții pe pereții bisericii. Și cum stau eu și ascult, începe să se audă și vocișoarele, una câte una. Da’ de vocișoare nu trebuie să te sperii, cum nu trebuie să te sperii de vacile Domnului care merge prin iarbă.

Mie la început mi-a fost tare frică. Eram tânără pe-atunci, aveam copiii mici, n-am vrut să zic la nimeni, să nu mă bage la casa de nebuni, c-așa era pe vremea aia, nu era doctori să stea de vorbă cu tine, să le spui ce ai tu pe suflețelul tău, ca acuma. Și de frică s­ă nu mă ia ăia și să-mi rămâie copilașii fără mamă am răbdat eu ce-am răbdat, da’ până la urmă n-am mai putut să țin în mine. M­-am dus să mă spovedesc la părintele Dinulescu, ăl bătrân, de-a alunecat în pragul altarului. Tare bun părinte era. Se uita numa’ la tine așa, ca Sfântu’ Nicolae, da’ mai cu blândețe, și te făcea de te simțeai mai bine. Mie de el nu-mi era teamă. M-am pus în genunchi și el mi-a întins patrafirul peste cap și a zis rugăciunea și după aia i-am zis, spune-i lui Dumnezeu bunuțul și de mine, părințele, că eu aud vocișoare. Și atunci părintele a ridicat patrafirul și mi-a zis să mă așez lângă el pe un scaun și a început să mă întrebe ce și cum. Și eu numai ce i-am povestit totul, cum apare vocișoarele așa, ca din vis, și cum mă învață și cum îmi arată lucruri neștiute despre lume și despre oameni, și ăi vii, și ăi morți. Și a stat părintele multă vreme și m-a tot întrebat și a ascultat tot ce i-am spus. Și la urmă mi-a zis, să nu-ți fie frică, Tincuțo, că vocile astea nu te învață de rău. Tu vezi-ți mai departe de muncă și de casă și de copilași, iar din când în când mai vino la mine să-mi spui ce-ți mai zic. Și eu așa am făcut, când mă întreba oamenii ce-i cu mine, că mă vedea cu mintea la altele, le ziceam că mă gândeam la ăi morți și mă lăsa în pace. Acum, c-am îmbătrânit, nu mai bagă nimeni de seamă dacă mă vede vorbind de una singură. Doar lu’ părintele Dinulescu îi spuneam adevărul, iar el mă asculta și îmi mai deslușea ce auzeam.

Într-o primăvară, numai ce ieșise ghioceii prin zăpadă în curtea bisericii, a început vocișoarele să zică de părintele Dinulescu, cum că e tare mâhnit. Vedeam și eu că-l tulbura niște griji mari, dar la început am tăcut chitic. Numa’ când a zis și vocișoarele mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat ce-l apasă. Roagă-te, Tincuțo, mi-a zis, că ne-a intrat ăl rău în biserică și oricât mă canonesc, nu pot să-l izgonesc. Eu m-am închinat și l-am întrebat, ce vorbă-i asta, părințele, cum să-l lase Dumnezeu bunul pe ăl spurcat în biserică? Nu știm noi care-s gândurile Celui de Sus, Tincuțo, a zis părintele, și de ce ne trimite așa canon. Și nu mi-a zis niciodată ce și cum, dar mie mi se făcea tot mai frică. Se topea zăpada și curgea apa pârâiașe printre pietre și vocișoarele, în loc să se bucure de primăvară, ca în alți ani, o ținea mai mult într-un plânset. Îmi zicea și ele că a luat necuratul chip de om și e pus pe rele. I-am povestit părintelui și el mi-a zis să nu mai spun la nimeni, să nu care cumva să cadă bănuiala pe vreun nevinovat, că așa umblă ăl viclean printre noi, cu chipul schimbat, și se bucură când oameni curați la suflet suferă pe nedrept.

Și în anul ăla s-a prăpădit părintele ăl bătrân, l-a îngropat, da’ el tot mai vine pe aici. Numa’ că nu intră în biserică, ci se pune pe băncuță, aci, lângă mine, și mă îndeamnă să-i povestesc și ce văd eu cu ochii mei, și ce mai aflu de la vocișoare. Și din când în când îmi zice iară, roagă-te, Tincuțo, că ne-a intrat ăl rău în biserică, iar eu mă rog, ba le spun și vocișoarelor ce-mi zice părințelul. Și am început și eu să văd cum se pune la cale tot felul de fărădelegi, și m-am tot rugat la Măicuța Domnului să nu lase să se împlinească lucrurile alea de spaimă. Dar poate nu mă rog eu bine, că, oricât m-aș ruga, ceva rău tot se-ntâmplă.

Așa mi-a zis iar părințelul zilele trecute și repede după aia a venit vorbă c-a murit bietul părintele Săraru. Era și el preot bun, tare frumos cânta, se auzea în toată curtea bisericii. Mai și glumea cu oamenii, mai râdea, da’ nu era așa de blând ca părintele Dinulescu ăl bătrân. Eu pe părintele Săraru l-am recunoscut de când l-am văzut că a intrat prima oară în biserică la noi, dar n-am zis la nimeni. Numai ce-a rostit două-trei vorbe și mi-a apărut vocișoarele și cu ele și înfățișarea lui când era elev de liceu, pe la vreo șaptișpe – optișpe ani.

Pe vremea aia, o fi trecut vreo treișcinci de ani de-atunci, făceam curățenie la niște case pe lângă piața Dorobanți. Era un liceu mare acolo, și școală, și în spatele liceului niște străzi frumoase, numa’ cu case boierești. Doar că nu mai era casele ale ălora de le construise, ci le luase statul și băgase altă lume în ele. Se vedea că fusese împărțite cum se putuse, în niște apartamente de n-avea nici cap, nici coadă. Te duceai cu mătura și fărașul din sufragerie în bucătărie și pe coridor dădeai nas în nas ba cu vecinii de mai sus, ba cu ăi de mai jos. Da’ era mai mult lume bună acolo în cartier. Eu am lucrat la început la două profesoare, era surori, stătea pe strada Roma, Petrescu le zicea. Și dacă a fost ele mulțumite de mine, m-a recomandat și la alte case, de ajunsesem de nu mai pridideam cu treaba. Da’ cel mai mult îmi plăcea, când terminam curățenia, să mă așez pe o bancă într-un părculeț de era acolo, nu chiar pe Roma, ci vreo două străzi mai încolo. Așa îmi plăcea mie, să stau pe băncuță, să mă uit la casele alea frumoase de primprejur, la copilașii de se juca în leagăne, la elevii de liceu care venea să se drăgălească și ei. De-acolo l-am știut pe părintele Săraru, că venea și el în părculețul ăla cu o fată, o știam, stătea tot pe strada Roma. Era tare îndrăgostiți unul de altul. Ea era subțirică, ziceai că-i bibelou, și serioasă tare, stătea toată vremea cu câte o carte în mână. El era mai năzbâtios, țopăia, se strâmba, mereu făcea câte-o poznă, da’ tot timpul era cu ochii la ea, să vadă dacă râde sau dacă se îmbufnează. Da’ fata nu se supăra niciodată pe el, se vedea că i-era drag și că râdea cu tot sufletul la șotiile lui.

Într-o vară n-a mai venit nici unul în părculeț. O mai vedeam din când în când pe fată pe stradă, dar pe el nu l-am mai văzut până acum vreo zece-doișpe ani, când a venit preot aci la biserică. Doar vocișoarelor le-am zis povestea asta, și părintelui Dinulescu, când a venit într-o zi să se pună aci pe băncuță lângă mine. Și el, drăguțul, se tot ruga la Dumnezeu bunul să-l ție pe părintele ăl nou și să-l ferească de rău, să nu pățească și el necaz ca ăilalți. Da’ uite că răul tot a dat peste el, de-a rămas înc-o dată biserica fără preot și plânge iarăși icoanele în altar de supărare și amar.

 

Femeia de la lumânări

Uite că l-am îngropat și pe părintele Săraru, Dumnezeu să-l ierte de păcate! Cine-ar fi zis c-o să se ducă așa, om tânăr, în putere, nu trecuse de cinzeșcinci de ani. A lăsat în urmă pe coana preoteasa, săraca, cu doi copii, sunt ei mari acum, au terminat facultatea, da’ tot copii se cheamă că sunt. Cum plângeau când l-au coborât în groapă, ți se făcea milă, chiar când știai cât l-au supărat și l-au amărât amândoi, că el ar fi vrut să-i facă avocați, să aibă o meserie bună și bănoasă, dar ei nu și nu, fiică-sa a dat la teatru și băiatul la arte. Păi din asta se trăiește, îi tot căina părintele când vorbea de ei. De-aia muncea el cât era ziua de lungă și nu-și găsea o clipă de odihnă. Mereu fuga după slujbă, ba la un parastas, ba la o sfeștanie, ba la împărtășit câte un bătrân care nu se mai da jos din pat. Și îl chema lumea, cum să nu-l cheme, că era preot cu har, mereu avea un sfat pentru fiecare. Un om să-l pui la rană, numai Ăl de Sus știe pe câți i-a adus pe calea cea dreaptă a sfintei biserici. Oameni care se luaseră cu cele rele, cu băutura sau preacurvia, femei care nu-și mai vedeau de casa lor, copii care-și trimiteau părinții la azil în loc să-i ia la ei să-i îngrijească cum se cuvine, bărbați la care le suciseră mințile tot felul de dezmățate ca să-și lase de izbeliște nevestele cu care se cununaseră în biserică și copilașii. Ce se mai trudea bietul părintele Săraru cu ei! Îi chema la biserică să-i sfătuiască, le dădea telefoane, mergea la ei acasă și le vorbea. Îi mai certa, mai glumea cu ei, îi îndemna, se ruga pentru ei și nu se lăsa până nu-i îndrepta. Avea el gândul ăsta de la care nu se abătea orice-ar fi fost, că familia e sfântă. Cununia-i cununie și căminul e cămin, zicea. Și așa i-a mers vestea în parohie, că oricine avea o problemă în căsnicie sau cu copiii venea la el. Ce om bun și drept era, Dumnezeu să-l odihnească și să-l ție la dreapta Lui!

Și uite cum s-a prăpădit într-o clipită. Parcă n-a fost a bună. Am auzit niște femei care ziceau că i-o fi făcut careva farmece sau i-o fi trimis blestem, Doamne apără-ne și ne păzește, că prea s-a dus ca din nimica. Dar cine să fi făcut așa blestemăție, că în toți anii ăștia numai bine a făcut părintele Săraru în jurul lui. Doar pe Viorica săraca a cam obidit-o, iartă-mă, Doamne mare și sfinte, că zic rău de morți. Eu tare mult m-am bucurat când a angajat-o să mă ajute la lumânări, că nu mai răzbeam de una singură. La sărbători oricum e mai bine să fim două, că se-nghesuie lumea, unul vrea lumânări, altul o iconiță, altul tămâie, altul mir, și nu mai știi care ce-a luat, care ți-a dat banii și care nu. În alelalte zile e mai liniște, poate să rămână una singură, iar ailaltă să-și vadă și ea de treburi pe-acasă. Era fată bună Viorica, de ce să mint? Harnică, mai curăța și ea icoanele, mai răzuia ceara de la lumânărar, mai trecea o cârpă de praf peste strane. Și cinstită cât se poate, n-ar fi pus mâna pe-un cap de ață. Doar că am văzut eu că nu se spovedea niciodată și m-am mirat. Am luat-o mai pe departe, că e bine să dai păcatele jos de pe suflet. Ea a făcut o vreme pe niznaiul, nu zicea nici da, nici ba. Până ce într-o zi s-a pus pe un plâns de nu știam ce-i cu ea și cum s-o mai potolesc. Atunci mi-a zis că se culcase cu unul nemăritată, că rămăsese însărcinată și lepădase pruncul. Dar se vedea că-i pare rău. Plângea, săraca, de mi-era să nu i se facă rău și să leșine acolo lângă mine. Îți zic dumitale, tanti Nuța, îmi zicea, că ești femeie și înțelegi. Dar la preot cum să mă duc să povestesc? Că bărbații nu înțeleg lucrurile astea. E păcat mare, măi Viorico, i-am zis. Nu-i bine să stai cu el pe suflet. Mai bine te duci la părintele Săraru, să te spovedești, că el e om bun și sfânt și-o să te învețe ce să faci să te cureți de păcat.

Oi fi făcut bine să-i zic așa, n-oi fi făcut bine, acuma cine să mai știe? Am văzut eu după o vreme că părintele a început să fie mai rece cu fata, tot mereu îl nemulțumea ceva ce făcea biata Viorica. Ba fumega vreo candelă, ba nu erau bine așezate lumânările în cutii, ba nu se vedea prețul la iconițe, ba nu erau lustruite icoanele și rămăseseră urme de ruj pe sticlă, ba se pusese praf pe răclița cu moaște. După o vreme a plecat fata. Mi-a zis că-și găsise de lucru în altă parte, să facă curat la o bancă. Se săturase și ea să-i găsească preotul vină din toate alea. Atunci mi-a povestit și că se dusese la părintele Săraru, cum îi zisesem, și se spovedise, iar el nu numai că o certase și-i dăduse canon, dar după aia nici n-a mai putut s-o sufere înaintea ochilor. Mi-a părut rău de ea, era fată bună și cinstită, dar mi-am zis că știa el părintele mai bine ce și cum.

Acuma, ce să zic, ce ți-e scris în frunte ți-e pus, niciodată n-ai de unde să știi ce te lovește. Mă ia tremuratul când mă gândesc cum s-a prăpădit bietul părintele Săraru, într-un taxi, ca păgânii, nespovedit și neîmpărtășit. Plecase de la un parastas, că-l chemase o enoriașă de aici din parohie să slujească. O știu și eu, e una evlavioasă, vine la slujbe, ține toate posturile, merge și în pelerinaje la sfintele mânăstiri când se organizează. Nu face ea colivă bună, că se zgârcește la mirodenii, da’ altfel știe toate rânduielile mai ceva ca o preoteasă. O fi fost ceva la masă ce nu i-a picat bine părintelui? Sau o fi fost de la căldură? Cică pe strada Roma s-a întâmplat, pe la piața Dorobanți. O fi și ăsta un semn de la Dumnezeu, cine știe, că la Roma e papa care s-a rupt de la credința cea dreaptă, de au catolicii alt Paște și se închină de-a-ndoaselea și țin post cu brânză și cu ouă, trăzni-i-ar Dumnezeu! Da’ uite că pe catolici nu-i trăznește, doar nouă, bieții de noi, ne trimite tot felul de încercări, una după alta.

Numai de când sunt eu aici a avut biserica asta patru preoți. Părintele Dinulescu, ăl bătrân, de-a alunecat în pragul altarului pe niște mir. De unde s-o fi scurs mirul acolo, numai Dumnezeu sfântul știe. A căzut rău, săracul, s-a zdruncinat tare, i s-a deplasat piciorul din șold. N-a mai putut să vină să slujească, s-a pensionat și nici n-a mai dus-o mult după aia, Dumnezeu să-l ierte și să-l miluiască! După el a venit părintele Costoiu, era simpatic foc, avea un râs de se zguduia biserica, da’ avea săracul de el darul beției. N-a făcut mulți purici la noi, că s-au pus niște enoriașe și au făcut plângere la patriarhie, până nu l-au schimbat nu s-au lăsat. Atunci a venit părintele Mitrea, ăl tânăr. Frumos bărbat, iartă-mă, Doamne, că vorbesc așa de sfântul părinte, dar era înalt și zdravăn și avea niște ochi albaștri, de te uitai la ei și nu mai pricepeai nimic din ce-ți zicea. Erau enoriașele cu ochii după el tot timpul, nu mai terminau cu chematul să le facă sfeștanii și să slujească la parastase. Și de-asta a fost și scandalul cu coana preoteasă, cică ar fi ajuns la ea tot felul de vorbe, ferească-ne Dumnezeu să ne ferească, și după aia a plecat și părintele Mitrea de la noi. Atunci a venit părintele Săraru, om mai copt și mai potolit, a știut cum să facă să fie liniște și să meargă totul bine atâția ani. Da’ uite cum e soarta omului, cum s-a prăpădit el, om bun-zdravăn, din senin. Fie-i țărâna ușoară, că bun preot a mai fost!

 

Văduva

Când m-a sunat Sanda, cumnata mea, și mi-a spus că îi venise poliția la ușă a doua zi după parastasul lui Dorin, am rămas împietrită. Murise preotul în taxi, la nici jumătate de oră după ce plecase de la ea. Evident, a trebuit să mergem la secție, să dăm declarații, ce-a făcut, ce-a mâncat, ce-a băut, cu cine a stat de vorbă. Am declarat tot ce era de declarat. Și ce nu era de declarat, am ținut pentru mine. Nu mai e treaba nimănui ce-a fost acum mai bine de treizeci și cinci de ani.

Dacă nu m­-aș fi luat după Sanda, poate nu s-ar fi întâmplat nimic. Eu aș fi preferat o comemorare discretă, să merg cu câțiva prieteni apropiați la cimitir să ducem niște flori, apoi o masă la un restaurant la noi în cartier, unde să stăm liniștiți, să ascultăm jazz în surdină și să ne amintim de Dorin și de timpul petrecut împreună. Sanda, nu și nu. A vrut neapărat să facă parastasul de un an la ea acasă cu toată familia, ba a invitat și niște vecine de-ale ei care nici măcar nu-l cunoscuseră. Tot ea a insistat să cheme preotul de la ea din parohie să slujească și la cimitir, și la masă, că-i preot cu har și așa i-ar fi plăcut fratelui ei. Nu avea rost să-i explic că Dorin era ateu și că nu putea să sufere tagma preoțească. El și-ar fi dorit chiar să fie înmormântat fără nicio slujbă religioasă, dar știam amândoi că n-o să ne lase familia să facem cum vrem noi. Și eu aș prefera să asculte lumea la înmormântarea mea So What de Miles Davis, în loc de Veșnica pomenire, care mi se pare o oroare, dar până la urmă toate ritualurile sunt pentru liniștea celor care rămân în urmă, nu pentru cei morți. De asta am lăsat-o să facă cum a vrut ea. Oricât mi-ar displăcea cât de habotnică a ajuns, la urma urmelor Dorin era fratele ei și au ținut unul la altul. Fiecare are felul lui de-a lupta cu durerea și nu e treaba mea s-o judec pe Sanda. Dar parastasul acesta, care ar fi trebuit să fie cu totul altceva, m-a aruncat brusc în plin absurd. Nu pot să descriu altfel momentul în care m-am trezit că preotul cu har divin care slujea la mormântul soțului meu era nimeni altul decât Ionuț Săraru, clovnul liceului. Și primul meu iubit.

La început am crezut că am vedenii. Mi-era și rușine să mă uit prea atent la el. Stăteam la marginea mormântului cu coliva în brațe, îl vedeam cum își încrucișa mâinile peste patrafirul care i se ducea rotund-rotund peste burtă și cum ridica ochii spre cer, îl auzeam cum lălăie Doamne miluiește cam pe nas, și era exact ca pe vremuri, când imita popii de la biserica din cartier. Când a ajuns la loc cu verdeață, nu m-am mai putut abține, oricât am încercat. Mi-am ascuns fața în batistă și am început să râd isteric, pentru că ăsta era momentul în care Ionuț al nostru din liceu scotea din buzunar o legătură de mărar sau de pătrunjel cu care binecuvânta adunarea. Noroc că lumea a crezut că am izbucnit în plâns, mi-a luat cineva platoul cu colivă din mână, m-au dus să mă așez pe o bancă și am putut să stau acolo până am reușit să mă liniștesc.

Ionuț și cu mine am fost colegi la Caragiale. Eu stăteam pe atunci pe strada Roma, la doi pași de școală, într-un apartament înghesuit, ciopârțit dintr-o casă naționalizată, unde era un du-te vino continuu. Casa era o vilă interbelică, în stil Art Deco. Își pierduse strălucirea de odinioară, dar avea farmecul ei. La etajul doi, în fostul pod de fapt, fuseseră lăsați să stea, cu chirie, bineînțeles, foștii proprietari, doamna și domnul Dorian. Mi-i amintesc deja bătrâni, trăiau dintr-o pensie de mizerie, cred că el fusese și deținut politic, fusese avocat înainte de venirea comuniștilor. Erau discreți și demni și aveau o bibliotecă impresionantă, înghesuită pe patru rânduri într-o odăiță cu un geamlâc rotund. Mereu îmi împrumutau cărți, de la ei am citit primul meu roman în engleză, The Painted Veil, de Maugham. La demisol locuiau o văduvă și fiica ei, Dana, care era cu vreo cincisprezece ani mai mare decât mine. Doamna Comănescu era vorbăreață foc și ne aducea aproape în fiecare zi prăjituri făcute de ea, mai mult ca să aibă motiv să intre nițel în casă și să stea de vorbă cu mama sau cu bunica. La parter, care era partea cea mai somptuoasă a casei, cu fosta sufragerie, stătea un director la ITHR, asta era Întreprinderea de Turism Hoteluri şi Restaurante pe vremea comuniștilor, în sfârșit, un mare ștab, cu nevasta, o cutră curioasă și băgăcioasă. Tata ne avertiza mereu să fim atenți ce vorbeam de față cu ei, că sigur erau informatori. Noi stăteam la etajul unu. Eu aveam o cămăruță minusculă, părinții aveau un dormitor al lor și bunicii dormeau în sufragerie, pe un recamier pe care îl strângeau în fiecare dimineață ca o canapea și îl desfăceau din nou seara când se culcau. În mintea mea și acum se suprapun Hora Unirii, cu care se închidea transmisiunea TV, oftatul bunicii și clic-clacul recamierului.

Ce încerc să spun e că nu puteai nici să strănuți fără să știe vecinele unde ai fost și cum ai răcit. Din cauza asta mă întreb și în ziua de azi cum de s-a putut întâmpla totul. În primul rând, cum de am început să ies cu clovnul liceului. Poate fiindcă mă făcea să râd. Sau poate pentru că avea un zâmbet frumos. Sau pentru că a fost primul băiat care mi-a făcut curte serios. Sau nu știu. În clasa a XI-a diriginta ne-a pus pe Ionuț și pe mine în aceeași bancă, tocilara clasei cu zvăpăiatul care n-avea stare. Eu eram teribil de romantică și cam singuratică. Pe el îl chema toată lumea la ceaiuri, era sufletul petrecerii, fără el niciun bairam nu avea farmec. Eu eram singură la părinți și suferisem mereu din cauza asta. Ionuț avea o soră mai mare, Sorana, o fată extraordinar de frumoasă și de simpatică. Jumătate dintre băieții din Caragiale mai erau îndrăgostiți de Sorana chiar și la doi ani după ce ea terminase liceul și intrase la facultate. Era tare drăguță cu mine, mă trata ca pe o soră mai mică și asta îmi plăcea. Când eram cu ei mă băga și pe mine lumea în seamă. Era ca și cum până atunci aș fi fost făcută din aburi și aș fi căpătat contur doar când m-au luat cei doi frați în cercul lor. Într-o bună zi, Ionuț și cu mine ne-am trezit îndrăgostiți unul de altul. Bref, o poveste banală și nesărată.

Doar că la vârsta aceea chiar și cel mai mărunt lucru ți se pare plin de însemnătate. Ai impresia că totul în viața ta clocotește, că ce simți tu și ce faci tu n-a mai simțit și n-a mai făcut nimeni niciodată. Că n-au mai existat și n-or să mai existe vreodată doi liceeni care să facă dragoste cu neîndemânare într-o cameră de la etajul unu al unei vile dintr-un cartier din București, într-o după-amiază de iunie, când se apropia vacanța și teii erau înfloriți și prin cine știe ce miracol nu era nimeni acasă. Până la urmă, nici n-a fost așa de rău. N-avea el pricepere la făcut dragoste, eu nici atât, dar avea umor. La cât am râs în după-amiaza aceea, mă și mir cum de-am mai reușit să facem și altceva. Oricum, în anii ’80 era nebunie curată să te culci cu un băiat. De anticoncepționale nici nu se vorbea, fetele erau îngrozite c-ar putea să rămână însărcinate. Nu știu ce-a fost în capul nostru. Bine, știu, dar totuși…

În sfârșit, asta se întâmpla la sfârșitul clasei a XI-a. În vacanță m-au trimis ai mei la ceilalți bunici, la Vatra Dornei. Promisesem să ne scriem, trei luni ni se păreau o veșnicie. Am primit doar două scrisori de la el, apoi nimic. I-am tot scris, mă convinsesem că restul scrisorilor lui se pierduseră la poștă. În august, am mers cu ai mei la mare. La Eforie Nord, acolo mergeam mereu. Într-o seară, mama m-a luat la plimbare pe faleză, doar noi două. Ne-am așezat pe un balansoar și mi-a povestit că o sunase mama lui Ionuț și-i spusese clar că nu era cazul să-i mai scriu. Fără alte detalii, fără nicio explicație. Mama nu m-a mai scăpat din ochi până ne-am întors acasă. Cred că îi era frică să nu fac vreo prostie. Când a început școala, Ionuț n-a mai venit. Se mutaseră din oraș. N-am mai știut nimic de el până săptămâna trecută, când l-am văzut că vine spre noi pe aleea cimitirului și se oprește la mormântul lui Dorin.

La început, nici nu mi-a venit să vorbesc cu el. De la cimitir am mers toți la Sanda acasă. Ionuț a binecuvântat masa și pachetele pe care cumnata mea voia să le împartă. Apoi și-a scos patrafirul și ne-am așezat la masă, eu cât mai departe de el. La un moment dat am ieșit în curte să fumez o țigară. Mi se părea insuportabilă atmosfera de suferință obligată, lăbărțată peste munți de aperitive înecate în maioneză, chiftele cu mult usturoi și trei feluri de mâncăruri cu sos servite în plină vară.

După o vreme, Ionuț a ieșit după mine.

– Dumnezeu să-l ierte pe soțul dumitale, mi-a zis.

– De ce? I-a făcut ceva?

– E mare păcat să-l hulești pe Domnul. Moartea unei persoane dragi aduce multă durere și suferință rudelor, dar noi, creștinii, nu trebuie să cădem în deznădejde sau să lăsăm să ni se umple sufletul de mânie. Și mai ales nu avem căderea să judecăm soarta pe care ne-o rânduiește Domnul Dumnezeu fiecăruia dintre noi.

– Iart­ă-mă, i-am zis, n-ar fi trebuit să spun asta.

– Iertarea vine și ea tot de la Domnul. La El trebuie să cădem cu toții în genunchi și să ne rugăm pentru milă și îndurare.

– Ce mai faci? l-am întrebat.

S-a uitat la mine de parcă ar fi auzit întrebarea asta pentru prima dată în viața lui. Nu știu de ce, poate nu-i prea întreabă lumea pe preoți ce mai fac. Cum spuneam, nu mă pricep la cele bisericești.

– Nici măcar nu știu cum să-ți spun. Ionuț sau părinte.

A ridicat parcă din umeri, dar nu a zis nimic.

– A fost păcat, atunci în ziua aceea, mi-a spus din senin.

Am stins țigara și am dat să intru în casă.

– Nu pleca, mi-a zis cu jumătate de voce.

Nu l-am întrebat nimic. Mi-a povestit el, scurt și sec, aproape fără să se uite la mine și fără să-și tragă măcar sufletul. În vara aceea, când noi am terminat clasa a XI-a, Sorana, sora lui, a rămas însărcinată. Tatăl copilului nici n-a vrut să audă de ea. Sorana a făcut un avort clandestin. Doctorul care i-a făcut chiuretajul n-a vrut s-o țină în casă nici jumătate de oră după ce a terminat. Sorana n-a găsit niciun taxi, autobuzele veneau din an în paște și nu te puteai urca în ele, mergea lumea agățată ciorchine pe scară, așa că a străbătut jumătate de oraș pe jos, pe caniculă. A ajuns acasă și a început să sângereze. Când i-a spus mamei ei ce se întâmplase, era prea târziu. Până dimineața a murit. A fost mare scandal, cu ancheta miliției, cu părinții duși la procuratură și la securitate. Și în toată tragedia aceea, mama lui Ionuț a dat peste scrisorile noastre. Nu scrisesem nimic clar, dar poate se citea printre rânduri ce se întâmplase între noi. Mama lui a sunat-o pe mama mea și asta a fost.

– Îmi pare tare rău pentru Sorana, i-am zis. Țineam mult la ea, să știi.

– Sora mea s-a făcut vinovată de un mare păcat, a zis. Și nu numai față de pruncul ei. Se vorbește în cărțile sfinte de copiii care plătesc pentru păcatele părinților până la a șaptea generație. Dar păcatele ei le-au plătit părinții. Nu știi prin ce suferințe și cazne au trecut din pricina faptei ei necugetate. Nu știe nimeni cum din ziua aceea n-au mai avut viață. Câte au pierdut. Și ei, și eu, a adăugat, aproape în șoaptă.

– Care păcate, Ionuț? i-am zis. Sorana a fost o victimă, chiar nu-ți dai seama? Și tu, și părinții tăi la fel. Victime ale sistemului ăluia nenorocit, ale bărbatului căruia nu i-a păsat de Sorana, ale doctorului căruia îi era frică să nu intre în pușcărie fiindcă făcea avorturi ilegale pe masa din bucătărie, nu din sadism, ci pentru că femeile nu aveau altă soluție pe vremea aia.

– Eu m-am gândit mult atunci de ce am fost așa de loviți. Multă vreme am fost mânios și disperat, mai ales când îi vedeam pe părinți cum plecau înspăimântați de acasă când îi chemau la miliție și cum plângeau în fiecare noapte. Asta până am înțeles că ei plăteau pedeapsa pentru păcatele noastre. Că ne-am lăsat duși în ispită, și noi, în ziua aceea, și Sorana în tot ce a făcut atunci și în deciziile greșite pe care le-a luat. Nu știi ce greu cântăresc faptele astea în ochii Domnului.

– Dacă există cu adevărat dumnezeul ăsta pe care îl propovăduiești tu, iar eu mă îndoiesc de asta, poate îmi explică și mie cineva cum de o ființă atotputernică nu are nimic mai bun de făcut pe lumea asta decât să contabilizeze cine cu cine se culcă și să-i pedepsească pe oameni pentru că fac dragoste.

– Nu vorbi cu păcat, nu se cade să judecăm noi, păcătoșii, legile Domnului.

N-am zis nimic. Am intrat în casă, i-am spus Sandei că îmi e rău, am chemat un taxi și am plecat de acolo. Mi se făcuse greață, îmi vâjâia capul și parcă totul se învârtea în mine.

 

Cumnata

Răul își face mendrele sub ochii noștri, dar puțini au darul să-l recunoască, oamenii majoritatea sunt orbi și surzi. Ce, a mai văzut cineva în afară de mine ce zace în scorpia aia care a pus gheara pe Dorin? Vorba aia, scorpia cu limba dulce te linge, și cu coada te-mpunge. Toată lumea cade în fund după ea, parcă le ia Dumnezeu mințile. Că ce deșteaptă și distinsă și elegantă e Diana, că din ce familie bună vine. Aiurea. Ce, nu-i știu eu familia? Ai ei erau niște profesorași de mâna a șaptea, nici cine știe ce salarii nu aveau. Crede lumea așa fiindcă a crescut în vilă în Dorobanți. Pe strada Roma, nici mai mult, nici mai puțin. Dar și asta-i doar praf în ochi, că nici măcar nu era vila lor, stăteau cu chirie la stat, ca toată lumea. După revoluție au recuperat casa niște nepoți de-ai proprietarilor de drept și pe ei i-au pus în stradă fără niciun menajament. Dar crezi că le-a mai scăzut nasul după aia, când s-au văzut la bloc? Nici gând. Au rămas cu aerele lor de intelectuali. Dar uite cum se întoarce roata, că Diana tot la bloc stă și eu la vilă, și nu în vreo dărăpănătură de-aia de pe vremea lui Pazvante, ci vilă nouă, mare, cu garaj pentru trei mașini și lei pe poartă. Și de elegantă, ce să zic. O fi greu să apari ca scoasă din reviste când toci banii bărbatului pe rochii și pe excursii scumpe în străinătate. La o mânăstire aici la noi nu s-ar duce, bat-o s-o bată. Bietul Dorin, el îi lua apărarea, zicea că Diana câștiga chiar mai mult decât el, dar eu sunt sigură că nu era adevărat, zicea și el așa, să nu mă amărăsc eu văzând ce matracucă și-a luat. Și acum, nici nu s-a răcit bine bietul Dorin în mormânt, și ea se ține de blestemății.

Eu, cu durerea mea în suflet, la început n-am văzut nimic. Doar când am auzit preotul că încurcă ordinea la slujbă am început să mă uit mai cu atenție în jur. Și ce să vezi? Părintele Săraru, cum se uita la ea, cum își pierdea șirul. Mie, să-mi stea inima în loc, nu alta. Și crezi că ea nu-și dădea seama? Ba bine că nu. Probabil de-aia a și făcut panarama aia cu plânsul în hohote, că nici la înmormântarea lui Dorin n-a bocit atâta. N-o durea pe ea așa de tare, voia doar să iasă în evidență.

Eu, repede, am început să zic în gând un Tatăl nostru după altul, că e cea mai puternică rugăciune. După aia m-am luat cu altele, să fie florile puse cum trebuie pe mormânt, să nu tabere pe noi cerșetorii din cimitir, să văd cine cu cine merge în mașină, să ajung printre primii acasă, să apuc să pun mâncarea pe masă înainte să vină părintele să slujească, să bag sarmalele și friptura la cuptor, să se înfierbânte bine, mâncărurile astea nu se pot servi oricum, că dacă sunt sleite ți se apleacă. Eu a trebuit să mă ocup singură de toate, că înfumurata aia de Diana nu se pricepe la nimic. Nici măcar n-are habar câte farfurii trebuie împărțite la fiecare parastas, păcătoasa. Când l-am văzut pe preot că iese după ea în curte, am crezut că pică cerul pe mine. Au stat ceva de vorbă, adică mai mult el a vorbit, i-am văzut pe geam de la bucătărie, mă dusesem să mai aduc niște mâncare pe masă. Nu știu ce-i zicea, că eu nu ascult convorbirile altora și oricum din bucătărie nu se aude până la trandafiri. Chiar și așa, mi-am dat seama că nu mai era cale de întoarcere. Dar ce să faci așa, în pripă? Până la urmă mi-a trimis Dumnezeu gândul cel bun, ca de fiecare dată.

Ca atunci când am mers să mă rog de îndrumare la Sfânta Paraschiva, la Iași. Nici nu ieșisem din curtea bisericii, nu apucasem să bag sticluța de mir pe care o cumpărasem în geantă, că am și știut ce aveam de făcut. Pe ușa din stânga altarului intra și ieșea doar părintele Dinulescu. Dar ce, preot era ăla? Cum s­ă-l lași să slujească în sfânta biserică? Nu știu cum o fi fost înainte, dar când m-am mutat eu aici se zaharisise de tot. Uita de la mână pân’ la gură și o tot dădea cu iertarea în sus, iertarea în jos. Eu scrisesem la Mitropolie să-l schimbe, dar nimic. M-am frământat eu o vreme cum să fac, dar până la urmă a fost o nimica toată să vărs mirul pe treapta de marmură de la altar cât am stat în genunchi și m-am rugat la icoana Maicii Domnului. Cine să mă bănuiască pe mine, când a trecut atâta lume pe la icoane în ziua aia, că era înainte de Sfintele Paști. Așa m-a ajutat Dumnezeu să se rezolve problema cu preotul Dinulescu.

Pe părintele Costoiu l-am mirosit imediat că e bețiv. Am văzut cum îi tremurau mâinile înainte să intre în altar și când ieșea era bine. Am împins într-o zi nițel una din porțile îngerești, alea mici, și l-am văzut cum a turnat vin din sticlă în Sfântul Potir de împărtășanie și după aia s-a închinat, a mai pus vin într-un pahar și pe ăla l-a dat el peste cap. Alcoolic, clar, nenorocitul. Ei, asta chiar nu era de lăsat la voia întâmplării. Am trimis o scrisoare direct la Patriarhie. Am semnat-o ‘mai mulți credincioși enoriași’. Să se vadă că nu era de joacă. Am scris că dacă nu se iau măsuri, o să chemăm televiziunea. Cum să lase așa un păcătos să aibă grijă de turma Domnului? Ei, de data asta l-au mutat ei și sper că l-au și răspopit, că eu pentru asta m-am tot rugat. Și să ne vină un preot cu har la biserică, bineînțeles.

Mitrea la început m-a indus în eroare, mărturisesc în fața lui Dumnezeu. Că așa e ucigă-l toaca, te pune la încercare. Era tânăr, avea voce frumoasă, s-a pus pe treabă imediat, să strângă bani să curețe pereții, că erau afumați, nici nu mai deslușeai ce sfânt unde era. Să pună aer condiționat, să îndemne enoriașii să vină să facă cor. Doar când am văzut ce nerușinate veneau la corul lui mi-am dat seama că acolo și-a băgat necuratul coada. Cum am început să-l urmăresc mai cu atenție, cum am înțeles ce învârtea. Probe clare nu aveam, că el făcea pe sfântul, ai fi zis că era fără de prihană. De-asta mi-am dat seama că n-o să meargă cu scrisoare la Patriarhie, mai ales că de avut, avea el pile, asta era clar. Altfel nu ajungea așa tânăr să primească parohie în București. Până la urmă m-am îngrijit să ajungă toate treburile astea, cu corul și toate alea, la urechile preotesei. Și uite așa ne-a ajutat Dumnezeu de-am scăpat și de destrăbălatul ăla de Mitrea.

Pe părintele Săraru am stat cu ochii de la bun început. Treisprezece ani de zile n-ai avut ce să-i reproșezi. Nu bea, nu fuma, nu se uita după femei. Pentru biserică a făcut o mulțime de lucruri bune, ce să zic? A reparat acoperișul, a făcut capela pentru priveghiuri, a mai adus și niște relicve sfinte de la Muntele Atos și o icoană făcătoare de minuni. Mai făcea el unele glume nesărate și asta nu se cădea. Am încercat să-i dau a înțelege că nu era de demnitatea unei fețe bisericești să râdă de Sfânta Catedrală a Mântuirii Neamului, dar s-a făcut că nu pricepe. N-am insistat, că în rest era preot pus pe treabă și destul de sever. La predică nu-l auzeai cu iertarea, de la litera legii nu se abătea. Familia e sfântă, cununia-i cununie și căminul e cămin, așa zicea mereu.

Ei, și uite cum vine răul asupra omului, într-o clipă. Când a intrat înapoi în casă, am știut imediat că-și pierduse harul. Că asta se vede, dacă ai ochi să vezi. De la fandosita aia de Diana i s-a tras. Se gârbovise deodată și avea privirea pierdută, vorbeai cu el și dădea din cap, dar se vedea de la o poștă că nici nu băga de seamă ce-i spuneai. Era roșu la față și transpirat, era și căldură mare, avea încă stiharul pe el. Îl văzusem că băuse deja o țuică și vreo două-trei pahare de vin roșu, că de când ne-am așezat să mâncăm el tot bea și se tot uita la mironosița aia. Ea, vezi, Doamne, se așezase tocmai în capătul celălalt al mesei și se făcea că nu-l vede. Și după ce s-au întors în casă, ea a plecat imediat, nici nu ajunsesem la colivă. Se grăbea, înfumurata naibii, unde s-o fi grăbit, parcă n-ar fi fost parastas pentru bărbatul ei. Dar ce să te miri, nu-i mâncase tot ea sufletul toți anii ăia cât a stat bietul Dorin cu ea? Săraru s-a așezat din nou la masă, dar era cu mintea la altele. Atunci l-am mai îndemnat și eu să mai bea un pahar, să mai ia o sarma, o friptură de porc cu sos de hribi, niște pui cu smântână. I-am făcut și o cafea și i-am turnat în ea o doză zdravănă de rom, Stroh din ăla de optzeci de grade, îl adusesem de la schi din Austria, că nu numai sclifosita aia de Diana știe să meargă în străinătate. Mă gândisem că poate i se face rău sau face cine știe ce panaramă, să-l filmez cu telefonul, să am bază pentru o plângere. Dar uite că au ieșit lucrurile mai bine decât m­i-aș fi putut închipui. Că ar fi fost mare alergătură și pierdere de energie dacă ar fi trebuit să încep iar cu scrisorile la Patriarhie, că ăștia, cu cât e mai mare graba, cu atât se mișcă mai greu, Doamne, iartă-mă că zic de rău.

Mâine mă duc la Mitropolie, să mă rog acolo și să dau un acatist. O să cumpăr și o lumânare din alea mari de ceară curată, sunt ele mai scumpe, dar merită. O aprind în sfântă zi de duminică, să-i lumineze acolo la Patriarhie, și poate de data asta ne-or trimite un preot ca lumea. Că dacă te rogi, te ajută Cel de Sus. Eu una numai cu credință în suflet le fac pe toate, și se vede, că pe mine m-a ajutat întotdeauna Dumnezeu Preasfântul în tot ce i-am cerut până acuma.