Stăteam străini alături, în orele amiezii:

Tu mă priveai atentă, stângaci eu fluieram,

Țâșneau în mine gânduri, neastâmpărat, ca iezii,

Şi braţul tău, pe masă, avea supleţi de ram.

Şerpi moi urcase fumul, albaştri, din ţigară,

Le urmăreai cotirea cu ochiul ostenit.

Pietrificaţi, în liniştea de-afară,

Păreau sculptaţi copacii-n ebonit.

Mi-ai căutat privirea, ni se-ntâlniră ochii,

Pe umărul tău mâna fără de sens o vrui,

Ţi-am netezit o cută din spuma albastrei rochii,

Ţigara avea gustul amărui.

Parfumul de-altădată cu unda lui mă arse,

Şi poate o secundă ai vrut să te căiești,

Dar ochii tăi cu genele întoarse

Şi-au coborât lumina-n străfundul negrei cești.

Ciudate arabescuri, ca de cărbune parcă,

Se încrustau acolo, în purul porţelan.

Era un ciob de lună, şi zvelt, un trup de barcă,

Dar nu erau acolo, ci-n urmă cu un an.

Aici eram noi singuri, şi între noi tăcere,

Iar în tăcere vorbe din ce în ce mai rar.

S-a-nvolburat perdeaua, la geam, de-o adiere,

Am tresărit şi ne-am simţit ca-ntr-un acvar.

Aş fi putut atuncea, încă iubind, se pare,

Trecutul cu miresme şi flăcări să-l înviu,

Dar prea simțeam în toate o lentă destrămare,

Chiar şi în noaptea ceștii scria că e târziu.