Era singurul taxi din stație. Un Logan roșu cu o dungă galbenă trasă pe mijloc și indicatorul 167. Când eram adolescent, mama îmi zicea mereu să rețin numărul mașinii în care mă urc, firma din care face parte și să i le comunic înainte de a porni spre casă. N-am făcut asta niciodată, însă am învățat să rețin indicatoarele și uneori ele îmi rămâneau întipărite în creier săptămâni de-a rândul. Am devenit un obișnuit al taxiurilor. N-am permis și sufăr de enoclofobie și de agorafobie. În coșmarul meu recurent, rămân blocat într-un autobuz în pană, ale cărui uși nu se deschid, iar când cineva, cineva curajos, nu eu, sparge geamul, călătorii se înghesuie și se luptă să-și facă loc, rămân ultimul într-un colț din spatele autobuzului, când nu mai e nimeni, dau să ies și eu, dar în fața mea se întinde-o piață, o mulțime nesfârșită de oameni privește spre mașina eșuată, deci și spre mine, ultimul ei ocupant, atunci mă apucă angoasa și mă întorc la locul meu din fundul autobuzului, lumea urlă disperată, motorul ia foc, pompierii vin și ei o grămadă, toți încearcă să intre peste mine să mă salveze, eu nu vreau să fiu salvat și mă opun, unul câte unul pătrund pe culoar, îmi vorbesc tare și mă zgâlțâie, vreau să țip și eu dar nu pot, mă sufoc, mă sufoc, mă sufoc și mă trezesc transpirat, singur, în patul meu de o persoană, în garsoniera de la parterul unei case abandonate din care nu mă voi muta vreodată.

Era singurul taxi din stație, roșu cu o dungă galbenă trasă pe mijloc și indicatorul 167. M-am bucurat. Mașina avea geamurile fumurii, iar pe capotă, lângă firma al cărei nume îl puteam citi clar, strălucea becul verde. Un alt semn bun. Am tras aer în piept și m-am îmbătat cu parfumul nopții de aprilie. Poarta terasei care are program până la unu noaptea, dar care rămâne deschisă până la unu și jumătate, unu și patruzeci și cinci, cât să-mi beau și eu paharul de bere în liniște, sub foșnetul frunzelor bătrânului stejar, s-a închis în urma mea, lăsându-mă în parfum de magnolii, stele, cer senin și vânt primăvăratic. Nu m-am grăbit să mă sui în taxi. Am mers spre stație cu pas lent și privirea spre infinitul de deasupra mea, amânând o clipă teama care avea să mă cuprindă odată ce-mi voi fi dat seama că mă aflam în spațiu deschis, că după colț pândeau sufletele tinerilor fără fobii, tinerii care se distrează în nopțile de vineri, tinerii optimiști, inocenți și imbecili, tinerii care n-au aflat că sfârșitul tinereții lor stă să atace din moment în moment, sfâșiindu-le speranța cu colții ascuțiți ai fricilor bătrâneților care vor veni, oh, negreșit vor veni.

Era singurul taxi din stație, roșu cu o dungă galbenă trasă pe mijloc, indicatorul 167 și un bec verde care încă strălucea pe capotă. Am bătut discret în geamul fumuriu, geamul a coborât și de la volan mi-a zâmbit un țigan de vreo 40 de ani, deci cam de-o vârstă cu mine, un țigan cu barbă aspră și ochi blânzi, dinți galbeni și rari, un țigan ce purta un prosop înfășurat pe gât din care zbura spre nările mele un miros de aftershave, deodorant și transpirație bărbătească.

– Sunteți liber? l-am întrebat cu stereotipia verbală a părintelui proaspăt mutat la casă care își ceartă copilul să nu mai tropăie că deranjează vecinii.

– Sunt liber, patroane, păi, da’ cum? mi-a răspuns șoferul fără să se arate deranjat că, lipsit de perspicacitate, n-am asociat becul verde cu disponibilitatea lui. Haida, suie-te, a continuat. Un’ te las?

Aș fi vrut să-i spun acasă, iar el să știe unde să mă ducă. I-am dat, în schimb, adresa, iar el a introdus-o pe GPS-ul telefonului mobil.

– Pe unde vrei să o luăm, patroane?

M-a surprins întrebarea. N-aveam pregătit niciun răspuns și am avut senzația că harta orașului mi-a părăsit total mintea, lăsându-mă pierdut într-o mașină necunoscută pe străzi străine. Taximetristul m-a văzut că ezit.

– S-o luăm pe Partizan, pe străduțe, până la Șoseaua Vestului sau ies în Republicii?

Ultima variantă mi s-a părut mai ușoară. Nu era.

– Ah, pe aici ocolim, i-am zis.

– Știu, patroane, păi, da’ cum. D-aia te-am întrebat. Eu întreb clientul, da, beibi, știu, câteva ore, beibi.

– Poftim?

– Sunt cu client, beibi. Imediat, patroane, o secundă.

Atunci m-am mișcat mai spre centrul banchetei din spate și am realizat că nu eram singuri. Am văzut că, agățat de bord, țiganul mai avea un telefon, băgat, am bănuit eu, veșnic în priză, din care îmi zâmbea, pe sub genele negre, lungi și false, cu buzele umflate, ușor diforme, o cucoană blondă, tânără, fardată, ireală aproape. Era ca și cum țiganul meu își făcea veacul numai în mașina aia, trăind o existență postapocaliptică, în care își împărțea viața cu o inteligență artificială pe care și-o modelase după plac într-o aplicație a mobilului său. Poate chiar așa și era. Poate că, izolându-mă de câțiva ani de lume, evitând mulțimile, piețele, spațiile deschise, supermarketurile, metrourile, autobuzele, concertele, adunările, blocurile și majoritatea cârciumilor la orele în care se puteau găsi clienți, ratasem sfârșitul omenirii așa cum îl știam. M-am debarasat de gândurile astea când am auzit din nou șoferul:

– Iartă-mă, patroane. Sunt și eu cu iubita pă telefon, păi, da’ cum. E greu, frățioare, sunt toată ziua pă traseu. Așa, noroc cu telefoanele astea, le mai văd și eu pă fete, pă beibi, că altfel… Trei fete am, patroane, trei. Tu ai copii?

– N-am, i-am răspuns. Aș fi vrut să continui, dar n-am mai găsit cuvinte sau gânduri de pus după acea negație. Ce explicație i-aș fi putut da? Că mă feream de toate locurile în care aș fi putut cunoaște pe cineva cu care să am copii? Că eram singur, singur cum doar ultimul om de pe planetă mai poate fi? Că îmi pierdusem toate prietenele și toți prietenii care nu mai avuseseră răbdare să se vadă pe rând cu mine? Că ai mei muriseră într-un azil fără ca eu să-i mai pot întâlni în ultimii ani ai vieții lor? Am tăcut. Am tăcut.

– Nu-i problemă, patroane, am eu și pentru tine, păi, da’ cum. Beibi e iar însărcinată. Poate iese băiatu’ de data asta. Arată-i, beibi, burta.

Iar beibi s-a conformat. Sub o bluză neagră, ascuns de zgomote și de miliardele de suflete care bântuie pământul, în uterul călduț al mamei, un nou copil își aștepta cuminte rândul de-a intra în gloată.

– Dacă-i fată, ți-o dau ție, să moară mama, poți s-o iei. Ha-ha-ha, râse el. „Ha-ha-ha!”, râse beibi. Am zâmbit și eu. Mi-am imaginat, pentru o secundă, garsoniera cu un copil, cu o fetiță, cu o iubită, cu mai multe fetițe, cu un băiețel, cu părinți, cu bunici, cu unchi, cu prieteni. Am început să transpir.

– A glumit, domnu’, soțul meu, a intervenit rapid beibi din telefon. Zice și el așa, dar ne iubește ca pe ochii lui, n-avea grije. Nu dă pe nimenea.

– Am glumit, patroane, mă ierți. Nu te-ai supărat, nu? a susținut-o pe beibi taximetristul.

Am zâmbit din nou.

– Nicidecum. De ce m-aș fi supărat? i-am zis. Și chiar așa era. De ce m-aș fi supărat? Era cea mai lungă și relaxată conversație în grup pe care o avusesem de mult timp încoace.

Țiganul circula încet, oprea la culoarea galbenă a semaforului și pornea la verde doar după ce își ștergea ceafa și gâtul cu prosopul pe care și-l ținea pe umeri. La fiecare stop, se țucuia cu beibi și, când nu-și vorbeau, n-o făceau nu pentru că nu mai aveau ce-și spune, ci pentru că își păstrau conversațiile pentru mai târziu, pentru altă dată, de parcă ar fi știut că propozițiile lor nu era infinite și trebuiau folosite cu grijă, în momente bine alese. A făcut rondul la catedrală și s-a întors din nou pe bulevard, iar acum, devenit temporar parte din lumea lor mică, harta orașului revenea stradă cu stradă, copac cu copac, bordură cu bordură, trecere de pietoni cu trecere de pietoni, semafor cu semafor, bloc cu bloc în mintea mea. Am trecut pe lângă terasa goală din capătul parcului și mi-am amintit că am fost și eu tânăr, că și eu am băut cum o fi băut și țiganul p-acolo („Știi, beibi, că terasa asta nu-i mai zice Rossi-Boss, îi zice Veritas acum), că am avut și eu o perioadă în care cunoșteam pe toată lumea din vedere așa cum fiecare se știe cu fiecare din fiecare oraș mic („Uite-o, beibi, pe Cristina lu’ Calu’, tu o știi, patroane, pe Cristina lu’ Calu’? Calu’ ăla de avea ai lui o grămadă de bani când eram noi mai mici, cred că suntem cam aceeași generație, patroane, nu? păi, da’ cum), da, eram din aceeași generație probabil și da, o cunoșteam pe Cristina a lui Calu’, însă i-am răspuns că nu, n-o cunoșteam și am continuat să mă uit pe geam și să le ascult poveștile, am trecut rondul de la Caraiman și am încercat să-l văd pe tata dincolo de geamul mătuit al vechiului restaurant, dar tata nu era acolo, tata nu mai era deloc, nici măcar nu mai știam cum arătase tata spre sfârșitul vieții lui, m-am uitat de jos în sus la blocul de la Auto-Moto-Velo-Sport și mi-am oprit privirea la fiecare etaj, la unu, la doi, la trei, la patru, la cinci, la șase, la șapte, la opt, mi-am amintit de toți foștii vecini, iar la nouă am încercat s-o zăresc pe mama la balcon, așa cum stătea ea atârnată, cu ochii mijiți, încercând să mă identifice din mulțimea de copii din stradă ca să mă cheme în casă, dar mama nu era acolo, mama nu mai era deloc, nici măcar nu mai știam cum arătase mama spre sfârșitul vieții ei, am trecut pe lângă toate magazinele de pe Republicii și în locul caselor de pariuri, al farmaciilor și al băncilor mi-am imaginat că pot intra în vechile magazine, în George, în Victor Total Electric, în cel chinezesc și în cel de bijuterii al lui nea Fane Bijutierul, nimic nu mai era acolo, nimic nu mai era deloc, am trecut ultimul semafor („Îți iau, beibi, ceva de la Mc? Nu, că nu se răcește, îți aduc acum și mai rămân pă traseu după. Nu? Bine), am făcut dreapta pe Cameliei, strada fără nicio camelie, apoi stânga pe străduța mea al cărei nume nu vi-l spun, nu vreau să-l știți, nu vreau să fiu vizitat, l-am ghidat pe țiganul meu până în capătul fundăturii și m-am uitat la becul aprins de după geamul bucătăriei garsonierei mele din casa părăsită, m-am uitat la el și mi-a venit să plâng, căci numai eu știu că l-am lăsat aprins special ca să-mi pară mie însumi că mă așteaptă cineva acolo, fără să vreau să găsesc pe cineva înăuntru.

I-am plătit cursa taximetristului și i-am lăsat un bacșiș gras.

– E prea mult, patroane. Ia-i măcar p-ăștia de un leu înapoi.

– Lăsați, așa, am insistat, iar el a rămas o vreme cu becul mașinii aprins, aranjându-și banii în portofel, potrivind aparatul, țucăindu-se cu beibi.

M-am apropiat de ușa garsonierei mele, însă de sus, de la etajul casei, am auzit voci. Nu era prima oară când o mână de tineri drogați, tineri optimiști, inocenți și imbecili, tineri care n-au aflat că sfârșitul tinereții lor stă să atace din moment în moment se distrau gălăgios, alungând cu urlete liniștea casei mele părăsite.

Am alergat spre stradă. Taxiul era tot acolo. Singur. Un Logan roșu, cu o dungă galbenă pe mijloc, indicatorul 167 și becul verde aprins deasupra capotei. I-am bătut discret în geamul fumuriu. Geamul a coborât, iar țiganul mi-a zâmbit din nou cu ochii lui blânzi și dantura cariată.

– Sunteți liber? l-am întrebat.

– Liber, patroane, păi, da’ cum. Și-a șters cu prosopul ceafa și gâtul. Haida, suie-te.

Și m-am suit.