Și dacă-ți spun că din toți anii de facultate, eu n-am rămas decât cu imaginea lui, în curu’ gol pe salteaua portocalie?

Lasă mâna moale, te rog.

Ăsta era genu’ care dădea telefoane. Altă generație. Cred că te-a terorizat cu lucrarea de licență. Noi suntem obișnuite cu whatsapp, cu insta, facebook. Nu, el suna. Mă întreba ce fac. Era mișto să-ntrebe cineva de tine, la modu’ serios. Chiar mă asculta. Cel puțin așa mi se părea mie pe-atunci.

Știi c-a fost și el aici? Când a venit, eu dădeam cu mopul. Și mi-a zis că tot ce fac e o artă. M-am pișat pe mine. Eram singură, tipa de la cosmetică n-avea programări. După cum vezi, nu s-a schimbat nimic. Facem construcție, da? Toate fetele din grupă veneau la mine. Într-o zi m-a întrebat de ce tot întârzii la cursuri. Și i-am zis că nu ține de mine. Dacă vine o clientă, așa ca tine, cu ele roase din carne, e de muncă, frate. Odată, mi-a cerut una să-i scriu MUIE pe unghii. Fix așa, câte-o literă pe fiecare unghie și p-aia mare s-o dau toată cu sclipici. O țărancă, se ducea la Eforie să lucreze pe vară, cred că n-avea nici 17 ani. Cu astea nu te înțelegi.

Tăiem cuticulele?

I-am povestit și lui toate astea și m-a întrebat dacă primesc și bărbați. I-am zis că da, auzisem de la alte fete că mai vin chelnerii, stewarzii, ăștia. Fată, și m-am uitat la mâinile lui. Știi ce frumoase erau? În primul rând că se potriveau cu restul corpului. Că mai sunt unii bombonei și, când te uiți la mâini, faci bube. Ăsta avea degetele lungi și potrivite, nici prea groase, nici prea subțiri. Nu mai râde, făi. Nu te-ai schimbat deloc. Le facem pe oval, da?

L-am programat într-o joi, înainte de curs. Auzi, nebunul, cică întârziem amândoi dacă e ceva. Fată, în ziua aia chiar mă săturasem de toate mucoasele. Una mi-a plâns că i-a plecat iubitu’ cu băieții la munte, alta că al ei o urmărește pe-o influenseriță pe insta și-i comentează la toate pozele. Ce să-ți fac, fetiță, dacă nu știi să-i alegi? Păi când a venit profu’, nici nu știam cum să mă comport. Auzi, cică tot ce fac e o artă. Mai zi ceva. Acum, dacă stau să mă gândesc, are dreptate. Dacă-ți arăt ce modele de pictură fac pe unghii, păi nici Picasso n-ar face așa.

În fine, el s-a așezat și eu am început să lucrez. Fată, stătea drept pe scaun, cu picioarele desfăcute, unghi de nouăzeci de grade la genunchi. Se uita la mine. Deci nu-ți zic cum îi simțeam privirea. Zici că eram la solar. Parcă aveau degete ochii ăia, raze, dreacu’, nu știu ce-aveau, că mă lua cu toate alea. Și la un moment dat, ce crezi, închide ochii. Terminasem prima mână, pilisem, curățasem cuticulele. Și stă. Și stă. Și la un moment dat îl întreb.

-Ce faceți?

-O meditație, zice el.

Era o energie în salon, ca un abur, așa. Mi s-au înmuiat picioarele. Am luat o gură de apă și-am încercat să mă gândesc la altceva. Apăruseră în magazine cizmele cowboy, mai știi? Fată, și deodată îl aud.

-Ești agitată.
-Am un parțial la Management săptămâna asta.-
-Vrei să facem o meditație împreună la final?
–

Auzisem ceva că e-ntr-o sectă, dar pe mine nu mă impresionează astea, fată. Din partea mea, să-și bea și pișatul. Dar faza cu energia chiar e valabilă, zici că eram drogată, să mor dacă te mint.

Termin și-a doua mână, mai o pilă, mai o formă, dau cu lac, nu-ți zic că-mi venea să le sug, eu n-am văzut mâini mai frumoase ca alea. Nu mai râde, fă, terminato. Întoarce mâna, să facem apexul ca lumea.

Așa, și după ce termin, îmi zice să ne-așezăm în mijloc. Mă ridic, se ridică și el, ne punem în mijlocul camerei.

-Încrucișăm picioarele.

-Atât eram în stare să zic, da.

-Ne ținem de mână. Închidem ochii. Inspirăm adânc pe nas, expirăm pe gură.

M-a bușit râsul.

-Ești fericită?

–

-Stăm așa, în liniște.

Și-am stat, ce era să fac. Eu voiam să se termine mai repede, să povestesc naibii cuiva că stăteam cu picioarele sub cur și mă țineam de mână cu profu’ de Teoria comunicării. La salon. Da’ tu sufereai după Radu că ți-a dat block, erai proastă și tu. Mama cred că începea să plângă și suna la poliție și cu tata știi că nu mai vorbeam de când m-am lăsat de tenis. N-am mai zis la nimeni.

Până la urmă, chiar s-a făcut liniște în capul meu. Parcă dormeam, dar în același timp eram și trează. Simțeam că ne trece o căldură grăbită prin palme, ca un motor, dar relaxantă, cumva. Zici că dădusem un shot de tequila.

Spre final, mi-a masat ambele palme cu degetul mare.

-A fost bine?

-(Ți-am zis că nu eram în stare să zic altceva.)

-Știi că nu trebuie neapărat să fim dezbrăcați ca să facem dragoste.

Făăăăă, fix așa mi-a spus. Și eu ce-am zis?

În mașină, spre facultate, m-a întrebat cum o să poată el să-și mai privească soția în ochi, după ziua de azi. Am râs, fiindcă mă durea în cur. Oricum, nu făcusem nimic. Adică, îi făcusem unghiile. Eu nu știu cum se fut oamenii ăștia.

E, am aflat pe urmă. A mai venit o dată la salon și-atunci s-a luat mai tare de agitația mea. Tu mă știi, nu pot să stau, tre’ să mă bâțâi. Da’ cică Dumnezeu vrea să fim senini și iubitori. Zicea că dacă vede un om pe stradă, îi vede și aura. A ta era înnegrită. Da, fă, că fumai. Te vedea cum le sudai în pauze. Mai intru puțin în pielițele astea că nu-mi plac deloc. La mine era vorba de un blocaj energetic mai jos de burtă. A zis că tre’ să las energia să curgă-n sus, că de-acolo pornesc seva vieții și creativitatea. Că sunt prea slabă și că trebuie să mai pun cărniță pe șolduri, pentru că fertilitatea femeilor de-aici pleacă, și mi-a pus mâna aia caldă și lungă pe burtă, de-am zis că gata, m-a lăsat gravidă. Mi-a zis că am un potențial creativ foarte mare, el și-a dat seama de asta după modelele pe care le-am făcut pe unghii tuturor colegelor. Aș putea să pictez, aș putea să mă extind spre înalt, spre divin. Spunea că asta e teoria comunicării, de fapt. Adevărata comunicare se produce pe verticală, nu pe orizontală, ea pleacă de la chakra sacrală, adică mai sus de pizdă, și se termină dincolo de noi. Așa am ajuns la el acasă.

Ah, ți-a dat sângele. Nu știu ce ți-a venit să tragi mâna. Ustură, fată?

Locuia prin Militari, pe Șoseaua Virtuții. Avea un coleg de apartament pe care nu l-am văzut niciodată în perioada aia de dezvoltare personală. Tot timpul erau aprinse bețișoare parfumate, iar pe canapeaua albă din mijlocul sufrageriei, se tolănea o pisică tărcată, grasă cât un pepene. Aproape vorbea. În orice caz, i se citea pe față – curvo. Le facem nude, da? În cameră, profu’ avea o saltea cu așternut portocaliu, lumânări, candele, mușcate la fereastră, un casetofon de pe vremea lui Iliescu, niște cărți înșirate pe jos, vorbind despre lumină, lumină și iar lumină, și deasupra o poză cu el, guru, bărbosu’, lățosu’, era o poezie, fă, apartamentul. M-a dezbrăcat încet, ca pe o banană coaptă, deși eu eram mai tânără decât casetofonul, știi ce zic? M-a întins pe salteaua de rugăciune, s-a cremuit cu nu știu ce minune în vârful pulii și m-a futut până au început să circule tramvaiele. Fără să iasă nimic din el. Deci ăștia nu-și dau drumul când se fut. Cred că de-asta au impresia că se fut îmbrăcați. Îi zice tantric.

Dă-mi cealaltă mână.

Nu mi se pare că ești surprinsă de ce ți-am povestit. Știi că, în anul următor, după ce mi-am dat licența, am încetat să-i mai răspund la telefon. Nu mă deblocasem în nicio îmbârligare, pentru că nici nu știam cine sunt și ce trebuie să caut. El n-a insistat prea mult, poate simțea că eșuasem energetic sau ceva.

O singură dată ne-am mai iubit, chiar aici lângă salon, pe străduța din spate, care dă în curtea bisericii. La 3 dimineața, în mașină, când se încheia la pantaloni, i-a vibrat telefonul. Îl lăsase pe torpedou și-am văzut clar că tu i-ai scris. Te vreau, îi ziceai. Și în loc să fiu supărată, mi-a venit să râd, pentru că cine-a zis de facultatea noastră că-i palatul curvelor a avut dreptate, fată. Dar nu știu dacă tu ai învățat, în studenție – să-mi dai, să-ți pun și topul – sau dacă ai scris în lucrarea de licență, că de cele mai multe ori, profii mănâncă căcat. Și ei știu asta, dar n-au ce să facă. Se supun unor legi și unei materii pe care trebuie să le respecte ca să-și ia salariul. Despre teoria comunicării sunt în stare să vorbească zile întregi, fără oprire. Mai ales dacă au public. Și publicul suntem noi. Noi și ceilalți care vin să caște gura pe-acolo. Că ești tu, că sunt eu, n-are nicio importanță. Tu ai impresia că le pasă de tine, dar adevărul e că nu le pasă, pentru că dacă le-ar păsa, am fi cu toții emițători și receptori. Dar nu suntem. Cu toată vrăjeala pe care ți-o bagă ei în cap, rămânem doar o gașcă de receptori orbi. Căutăm pe cineva care să ne asculte mergând pe stradă ca struții. Nu ne surprinde nimic, pentru că de fapt nu vedem și nu auzim nimic. Teoria comunicării nu merge nici orizontal, nici vertical. Merge haotic și de-aici rezultă o creație tăiată cu furie de un pix roșu, o mâzgălitură, un ghem încurcat pe care ai putea încerca să-l deșiri, da’ nu merită s-ajungi pe secția de psihiatrie pentru asta, știi ce zic? Există material suficient de boli mintale, chiar și într-un salon de unghiuțe. Gândește-te la asta dimineața când auzi primele tramvaie. 190 de lei.