Replicăm singurătăți.

Trăim în doi frica de-a rămâne unul.

Dansând cadril printre relații, i-am schimba pe rând pe toți.

Nu ne plac nici unii, nu-s mai breji nici alții.

Când muzica se-oprește și e o șansă de a înțelege

că taberele sunt unite și că războiul e în noi,

tot pare greu să-nchidem ochii,

pentru a demasca false așteptări, acuze

sau pretinse esențiale nevoi.

Ne-ar trebui o clipă în care tăcerea să se strecoare

ca într-un vas ce se scufundă în ocean.

O clipă în care s-acceptăm că în jur nu-s inamici și nici străini

de care să ne separăm, pe care să-i respingem, să îi exilăm.

Caracatițe intacte, cu percepțiile blurate,

ce-și urăsc și își reneagă brațele ce nu le plac,

nevăzând că sunt doar terminale

și că sunt de fapt tot ele, întrupate în “ceilalți”.

Mi-adun părțile tăiate.

Repar, reconstruiesc și curăț.

Alipesc ce am desprins și împac ce-am atacat.

Refuz să mai protejez iluzia că desăvârșirea e-un deziderat exagerat.

M-am iertat dinspre hotare.

Ce-am hulit e sol de pace.

Mă adun pe mine din reflexiile întoarse în lumină.

Strâns mă îmbrățisez în pantomimă.

Am să mă dau în propriul leagăn ca să uit

Că doar din ignoranță putem fi de vină.

Oblojite după o cangrenă vindecată,

brațe împreunate, obosite, se întorc la inocență,

prin gesturi ancestrale de iubire.

Suntem o făptură cu același centru,

cu mai multe capete.

Pluralități unificate.