Să nu precupețești niciun efort, mi-au zis, încă din prima zi, dacă vrei să ajungi să prinzi post într-o școală din oraș.  Naveta la țară e o pacoste, ca să nu mai vorbim de copiii nespălați și de buda din fundul curții. Imaginile cu dimineți geroase pe un peron insalubru de autogară și cu caprele râioase ale Irinucăi m-au însoțit constant pe toată perioada studiilor. Și n-am precupețit.  M-am spetit învățând și am ieșit șefă de promoție. Mi-am câștigat privilegiul de a fi prima care alege. Școală de elită, centrală, cu tradiție, copii de ingineri și de doctori, mi-au zis, curățenie, disciplină, colectiv de profesori eminenți. Lux, ce mai. Mi-am început cariera de dascăl cu dreptul. Eram tânără și plină de entuziasm și toate au fost bune până la prima întâlnire cu păduchii. Da. În cel mai civilizat oraș. Fix în buricul târgului.

La început nu am băgat prea mult în seamă mâncărimile. Mă scărpinam discret, când la ceafă, când în creștet, mă spălam mai des pe cap, încălzind deseori apa pe aragaz când la robinet nu venea caldă.

N-am să uit ziua în care am făcut pentru prima dată cunoștință cu paraziții cei mai populari, cum aveam apoi sa aflu, din școlile românești. În timp ce corectam niște teme mi-am trecut mana prin păr. Pe foaia albă a caietului a căzut cu un pocnet surd, dar bine definit, un fel de grăunte mic și negru. L-am îndepărtat cu un gest scurt și mi-am continuat treaba până când, deranjată de pruritul sâcâitor, am început să mă scarpin din nou și, poc, alte două grăunțe pe caiet. De data asta le-am studiat mai atent. Surpriză. Se mișcau. Din părul meu cădeau pe hârtie niște ființe vii. Deși nu mai văzusem in viața mea păduchi, m-a străfulgerat o bănuială. M-am repezit la oglindă și am despicat înfrigurată cărări in parul des, în căutarea altor dovezi ale invaziei. Eram plină. Se plimbau nestingheriți prin podoaba mea capilară și nu era fir pe care sa nu fie lipite niște buline minuscule de culoare albă. Ouăle, după cum aveam să descopăr mai târziu. Instantaneu am fost cuprinsă de mâncărimi pe tot corpul. Concomitent, și de disperare. Ce aveam să mă fac? Cui să spun? Unde să ma duc? De unde să încep? Păduchi. Echivalentul lipsei de igienă, al murdăriei si sărăciei. Mă ajunsese din urmă coșmarul cu caprele Irinucăi. Nu mai pățisem niciodată o rușine atât de mare.

Am sunat-o pe mama. Trebuie să faci rost de gaz lampant, mi-a spus ea, pe un ton practic. Si să te tunzi scurt. Foarte scurt. Neapărat să anunți asistenta medicală să facă verificarea în toate clasele.

Nu reușeam să mă hotărăsc care dintre sfaturi îmi suna cel mai groaznic. Să renunț la bogăția mea cea mai de preț, pletele lungi de-un cot, sau să vorbesc cu cineva, fie ea și asistenta, despre grozăvia care m-a lovit? Despre împachetările cu gaz și arsurile cauzate scalpului drept consecință nu aveam idee in momentul acela. Acum știu că de ele ar fi trebuit să mă tem cel mai mult. Am avut răni usturătoare și cojițe pe tot capul cel puțin încă o lună după “tratament”. Pe atunci nu existau geluri sau șampoane blânde cu pielea care să extermine aceste creaturi mici ce se încăpățâneaza să nu renunțe la sângele tau. Îți turnai pe scăfârlie gazul, te țineai de nas să nu leșini de la mirosul înțepător, frecționai bine și te acopereai cu o pungă de nylon încercând să etanșezi pe toate părțile. După un timp, vizitatorii nepoftiți se sufocau și mureau, iar scalpul tău devenea o rană deschisă. Urma procedura cu piaptănul des din os de porc, cu care trebuia să îndepărtezi cu meticulozitate toate ouăle. Asta dacă nu decideai să faci un gest radical si să te razi integral.

Habar nu am dacă frizerița care mi-a tăiat părul s-a prins de ce am făcut-o. N-am avut curajul să îi mărturisesc motivul adevărat și mă simt în culpă până în ziua de azi la gândul că e posibil să fi infestat cu păduchi tot coaforul. I-am zis că vreau să semăn cu Sinead O’Connor, o cântăreață tunsă zero foarte la modă în timpurile alea. Oare chiar m-a crezut sau s-a făcut că nu observă? Am tremurat, sufocată de frică să nu fiu descoperită, până am tâșnit pe ușă, cu freza cea nouă de-un centimetru. Închideam ochii la fiecare mișcare de foarfecă, numai să nu văd cum aterizează pe pardoseala albă șuvițele mele iubite, lungi și negre. A existat, totuși, și o parte bună în toată istoria asta, una care a mai compensat trauma. Am observat cu mulțumire că forma craniului meu era aproape perfectă, identică cu a vedetei, și asta m-a consolat un pic. Nothing compares to you.

Impactul veștii asupra asistentei medicale nu a fost nici pe departe cel așteptat. N-a părut deloc surprinsă, a oftat, și-a pornit în turneu din clasă în clasă cu controlul. S-a crucit când i-am zis că era prima oară când mi se întâmpla așa ceva. Atâția ani pe băncile școlii și să scapi neatinsă, s-a mirat. Un miracol. Pentru ea asta era rutina clasică la fiecare început de an școlar. Jumătate din elevi și câțiva profesori au fost găsiți cu păduchi. Ce vrei, m-a lămurit ea, vin din vacanțe, de pe la țară, de prin tabere, iau unii de la alții, mereu a fost asa. Nu ne uităm tradițiile, a zâmbit amar. Primul clopoțel și păduchii. Trece, m-a asigurat.  Și a trecut. Dar de atunci încolo am avut o grijă vecină cu paranoia să nu mă mai apropii prea tare de niciun copil sau coleg, cel puțin până după primul control igienic din septembrie.