Mă ridic din pat și merg, picioarele mi se înfundă în podea, e vată pe jos, vată pe pereți, vată pe tavan, după cum tot vată e și la mine în cap, calc fără să-mi aud pașii, îmi dau seama că merg, doar după lumina care mi se mișcă pe lângă corp, după durerea care-mi taie spatele și după imaginea unui fluture uriaș care înaintează odată cu mine, desenându-se pe oglinda îngălbenită,

e un fluture maroniu fără antene și cu aripile zdrențuite, care de-abia se târăște, boldul din spinare îi sfâșie carnea, dar el nu se lasă, s-a smuls cu greu dintre zecile de fluturi din insectar, unii turcoaz cu marginile aripilor strălucitoare, alții galbeni și portocalii, violet și roșii, cu puncte și linii, cu modele complicate în formă de ochi sau de floare, cu irizații fine și polen, fluturi de o frumusețe năucitoare lângă care maroniul lui părea și mai șters și mai banal și mai urât,

ridic o mână, fluturele din oglindă își ridică și el una dintre aripi și o durere cruntă îmi retează spinarea, cad și o vreme rămân prăbușită pe podea în fața oglinzii, nu mișc și nu respir, dar fluturele din oglindă nu cade, mă trage, mă împinge, mă bate cu aripile lui bolnave, ridică-te, ridică-te, ridic întâi capul, mă sprijin cu palma de podea, îmi proptesc tălpile în perete și mă ridic, pășesc pe vată,

chiar lângă mine, cu picioarele depărtate și mâinile ridicate de parcă ar vrea să zboare, e o fată blondă cu părul până la fund și cu ochi albaștri, mai încolo e una cu corp de clepsidră, lângă una cu fustă scurtă și zâmbet copilăros, așezată lângă una brunetă cu părul ondulat, care stă aproape de una cu ochelari de soare și geacă de motor, lipită de una cu o rochie roșie cu franjuri, toate stau cu picioarele depărtate și mâinile ridicate de parcă ar vrea să zboare, numai că nu zboară, niciuna nu-și poate smulge boldul care o ține în insectar, niciuna nu se poate bate cu durerea,

strâng din dinți și mă ridic, oasele îmi trosnesc, mușchii mi se întind și pielea îmi plesnește, miliarde de crăpături mi se împrăștie din creștetul capului până la călcâie, sunt udă de sânge și lacrimi și plâng, urlu cât pot de tare, urlu din gât și din plămâni, din stomac și din inimă, urlu urletele anilor de tăcere din insectar, urlu durerea și dragostea, dar mai ales urlu moartea, urletul se înfige în vată ca un fulger și insectarul se aprinde, arde fata blondă cu păr până la fund și cu ochi albaștri, după cum arde și cea cu zâmbet copilăros și cea cu geacă de motor și toate, fluturi colorați plutesc în aer, turcoazul se amestecă cu portocaliul, roșul cu galbenul și cu maroniul, aripile zdrențuite ale fluturelui maroniu se pierd printre celelalte, se împrăștie prin cameră, se răsucesc în jurul veiozei cu abajurul ars într-o parte, se preling pe rafturile cu cărți, pe covor, pe fotolii, pe canapea, se îndreaptă spre fereastră, ies afară, se răspândesc în apusul care moare încet colorând cerul și lumea toată,

vreau și eu să zbor cu ei, deschid geamul și mă întind peste pervaz, dar din mine ies, nu aripi, ci mâini, iar mâinile mele n-au învățat încă zborul, aș plânge dacă aș mai putea, dar nu pot, nu mai am lacrimi,

în curtea rotundă a apărut de nicăieri o fetiță cu o plasă de fluturi și cu o colivie uriașă, fetița zdupăie cu picioarele ei dolofane pe piatra cubică și izbește cu plasa de fluturi în toate părțile, iar fluturii, nu numai că nu se feresc, dar par să se grăbească să intre în plasă, fetița prinde fluture după fluture și-i bagă în colivie, gratiile sunt rare și ușița nu e închisă, dar ei nu ies, zboară acolo îngrămădiți între gratii, unii zboară înainte, alții zboară înapoi, dar cei mai mulți zboară unii după alții, cu mișcări egale, moi, albastre și galbene, violet și portocalii, polenul li se desprinde de pe aripi și aerul din jurul coliviei sclipește,

fetița aruncă plasa, țopăie și bate din palme, riduri adânci i se taie în frunte, la colțurile ochilor și în jurul gurii, dar ea nu știe asta, după cum nu știe nici că n-a prins toți fluturii, a uitat un fluture maroniu ale cărui aripi de-abia acum învață să zboare.