…Zelda a intrat în casă trântind ușa și aruncând-și geanta pe jos. M-am speriat și m-am lipit de perete că altă reacție n-am avut. Mi-am rotit doar ochii după ea, repezindu-se la frigider și bând o sticlă de apă rece cât eu am apucat să-i spun: “închide ușa la frigider”.

Am închis-o eu că ea s-a așezat pe gresie și aproape a urlat: “Băga mi aș…în căldura asta cu umiditatea și betoanele ei cu tot!”

Zelda este prietena mea şi a venit în București, cu treabă, pentru o săptămână.

‒ Cum dreacu’ suporți tu atmosfera asta?

‒ Am stat în focurile iadului o vreme, zic eu, ca să provoc un râs forțat, dar terapeutic. Eu nu o suport, eu vara stau în casă. Și hibernez sau vin la tine, în Piatra Craiului.

Zelda și-a făcut casă într-un sat de munte, de fapt a restaurat-o, că e talentată și păstrătoare de rost, de tradiție. Coase ii, îi învață carte pe copiii din sat și are grijă de bunicii lor.

“Acasa” ei a devenit refugiul meu. Mai ales în august. August e luna pe care voiam s-o rup din calendar. Pe timpul ei, au murit tata, mentorul meu, actorii mei preferați și nu m-aș opri aici…

E atâta căldură, aglomerație și scumpete peste tot în lume încât, inconștientul meu caută, începând de la Crăciun o scorbură,o peșteră unde să mă introduc în iulie și să mă extrag în septembrie.

‒ Mă simt prizonieră vara, în Bucureșți, Zelda, cred că ti-am mai spus. Orice ieșire este o aventură, o pedeapsă. Uneori și reziliența mea se supără pe mine. Sunt și minoritară, pentru că cei mai mulți adoră vara. Sau așa le place să creadă. Capul meu se dezintegrează în caniculă. De când eram bebeluș. M-am străduit să lupt, să mă împrietenesc, să negociez cu vara urbană. Respect toate regulile ei. Aplic multiple trucurile. Pierd de fiecare dată.

Zelda mă ascultă lipită de frigider, cu fundul pe gresia mea turcoaz, care imită apa mării. M-am așezat lângă ea.

‒ Iubesc lumina de sezon, că durează mult și are vitamina D. Și fiindcă ne sinucidem sau murim de inimă rea – științific dovedit – când corpul nostru nu are, mult timp, lumină naturală (of, depresia!) și rămânem, ne simțim singuri.

Iubesc ploile de vară care-mi curăță, natural, machiajul. Curcubeul de după și asfințiturile. Aventurile de-o vară la mare, ale mele din tinerețe, ale altora de acum. Dar nu înțeleg bronzul! Oricum ne autosabotăm și ne autopedepsim în cele mai “eficiente” moduri, de ce am mai bonifica și rănind “haina” care ne ține unite organele? Pentru frumusețe, nu-i așa?

‒ Și pentru contrastul pielii cu albu’ și galbenu’ de la țoale și cerceii mari de aur”, râde Zelda.

‒ Stii, mă emoționează sărbătoarea de Sânziene, deși mi-am găsit ursitul demult, dar miezul ei mă situează între mit și realitate, în excitația iubirilor interzise, într-un anume mister, dar și înțelegere a existenței care nu-mi sunt permise în altă perioadă… Iar lavanda din iunie mă strigă mov în fiecare an, eu mă abandonez ei și apoi, spre amurgul gloriei, se lasă agățată în dressing și făcută ceai sau înghețată. Dar vara îmi răpește vitalitatea si cheful de a face, deși, paradoxal, ar trebui s-o crească, măcar pentru vacanțe. Tot ce am rău în mine iese prin piele, pe gură, prin gesturi și comportamente. Îmi vine să-mi lipesc plasturi și pansamente peste tot să stopez nevroza salbatică din corp. Și-i rog pe toți să fie buni și blânzi cu mine, că iritabilitatea și autocontrolul vor să-mi spargă barometrul caracterial. Deși, uneori, nevroza a lucrat în favoarea mea. Pentru că am spus adevăruri pe care nu le-am mai putut ține în lesă și am mărturisit dureri care mă mâncau de vie.

‒ Pare că ai vrea să ieși din timp vreo 3 luni: iunie, iulie, august…, șoptește Zelda.

‒ Daaa, ca în Noaptea de Sânziene…. Oricum, mă simt suspendată vara din viața mea și a celorlalți.

‒ După ce am experimentat Bucureștiul în călduri, sunt de partea ta. Nu că n-aș fi fost, dar înțelegerea s-a transformat în empasiune…

‒ Empasiune? Ai combinat empatia cu compasiunea?

‒ …și uite ce cuvânt supraromânesc am făcut. Vara pare pentru tine un vis repetitiv, obsesiv, care încă nu se lasă deslușit…

‒ Cam așa… nici nu mă lasă să dorm și consum muuult ser cofeinic pentru cearcăne. Ştii ce, nici nu mă grăbesc să-l deslușesc, mi-e frică de ce poate urma, după interpretare… Din cauza invalidărilor pe care mi le provoacă, urăsc vara și căldura ei umedă. Simt că merg si gândesc intr-o piftie fierbinte. Nu vreau să fiu compătimită. Ura este iubirea întoarsă pe dos. Care va să zică, am iubit-o cândva. Și poate mă voi reindragosti de ea, de vară. Cum moartea e altă formă de viață, vara e iarnă cu fundul în sus!

‒ …Fato, dar e mișto, algoritmul ăsta are sens și speranță. Că nu e indiferență. Adică nimicul, vidul…

‒ Nu-i neg darurile verii, nici măcar nu le minimizez. Dacă n-ar fi, nici n-am avea ce mânca…Dar nu-mi place că face pe superioara cu mine. Șocul trecerii de la fierbinte la aerul condiționat și invers (mai ales în mașină) e rău cu mine, îl iau personal. Dar fiind Natură, să concurez cu ea, e o cauza pierdută și care pe mine m-ar califică drept proastăloaică…

‒ …Apasă genetica pă viața noastră, dar uite cât și cum se joacă cu noi mediul în care ne așezăm să trăim, cum ne modelează ființele care ne însoțesc, abilitățile cu care jonglăm, răspunsurile noastre la adversități – cum ziceti voi, psihologii…

‒ …Care suntem și parțial oameni!…Zelda râde, dar încuviințează din cap.

‒ Există un mod în care mai fentez vara: sunt luni de iulie când Diva TV anunță reluări de filme de crăciun pentru august. Înregistrez vreo 2-3 filme de genu’, alea în care e multă zăpadă, să mă uit la ele când sunt 40 de grade la umbră pă București!

‒ Deștept truc!

‒ Si am, totuși, un moment în care sunt deasupra verii și am avantaj pă ea: acela când programez vacanța din septembrie! Asta e singura mea victorie asupra arșiței. Apoi mă relaxez, lăcrimând… Anul ăsta nu vin la tine în Piatra Craiului, Zelda.

‒ De ce fetitză? Rămâi aici să-ți explorezi depresia văratecă?

‒ Rămân pe camera și-n afara ei, când amorțește soarele si vine furtuna, că am o lucrare în curs. Pe care mă îndârjesc s-o finalizez. O să afli prima…

‒ Atunci bine. Mă gâdili când mă pui pe primul loc! Ne mutăm și noi fundul de pe gresie pe canapea?

‒ Hai s-o facem.Tu prima și-mi dai mâna.

‒ Da’ stii ce, fetitză? Pare că vine ploaia…

‒ Atât am vorbit de rău căldura, că s-a înduplecat de noi și dă drumul la robinet… Multumesc, Zelda, că ai stat cu mine să-mi asculți năduful despre zăduf! Vara urbană e kryptonita mea!

‒ Fetitza, stai să vezi când o să vorbim despre a mea…!