Viața nu se scrie pe hârtie, copilă, oare cine-mi spunea asta? nu știam, nu mai știam, dar îmi aduceam foarte bine aminte vocea, o auzeam clar, de parcă cineva ar fi vorbit de undeva din spatele meu, încercând să mă convingă, să-mi explice, însă nu toate lucrurile pot fi explicate, ba chiar, dacă stăteam și mă gândeam mai bine îmi dădeam seama că nu putea fi explicat nimic,

cum ar fi putut cineva să-i explice Scufiței Roșii că nu era bine să stea de vorbă cu lupul? cine ar fi putut s-o convingă pe Julieta să nu se îndrăgostească de unul dintre dușmanii familiei ei? ce vorbe ar fi putut s-o facă pe Anna Karenina să nu-și lase copilul pentru o dragoste trecătoare,

trecător, ce cuvânt urât! un cuvânt care se crapă și se dărâmă ca un zid vechi până când din el nu mai rămâne decât o grămadă de sfărâmături peste care scuipă bețivii dimineața, toate sunt trecătoare, dragostea e trecătoare, copiii sunt trecători, până și Scufița cu nenorocita aia a ei de bonetă roșie, cu bunică-sa și cu lupul, tot trecători sunt, numai moartea nu e trecătoare, așa că singurul vinovat din toate poveștile astea e vânătorul, Julieta moare, Karenina moare, dar pe Scufiță o salvează nemernicul de vânător, cu ce drept, ticălosule? cu ce drept ai scos-o din burta lupului și-ai făcut-o să vadă lumina zilei pentru a doua oară? m-am ridicat, am urlat și l-am amenințat pe vânător cu pumnii, te omor, vânătorule dacă dau vreodată peste tine în viața asta, te omor, te omor,

l-aș fi făcut bucăți pe vânător, dar nu mă ajutau picioarele, începuseră să-mi tremure așa de tare, încât tot corpul mi se zgâlțâia de parcă ar fi fost făcut dintr-o linie de creion tremurată de mâna unui copil, am mai zis ceva, nu mai știu ce și m-am prăbușit pe pat.

De jur-împrejur erau multe paturi și pe fiecare dintre ele zăcea câte o siluetă conturată de aceeași mână și de același creion, însă nu toate erau încremenite ca mine. Una dintre ele s-a ridicat, a fugit din cameră și s-a întors cu un teanc de ziare, a spus ceva ce n-am înțeles, după care s-a așezat pe podea și s-a apucat să rupă paginile ziarelor, rupea și împăturea și tot mormăia ceva ce nu înțelegeam, poate că a făcut asta câteva minute sau câteva ore, nu știu, tot ce știu e că m-am pomenit dintr-odată cu silueta lângă mine, vorbea și-mi făcea semne să mă ridic, numai că eu n-aveam putere să mă ridic și nici n-aveam chef să mă ridic așa, că-mi spunea o siluetă strâmbă, cine era ea să-mi spună mie ce să fac? dar pe ea n-o interesa ce credeam eu, pe ea o interesa să mă facă să mă ridic în fund și să-mi pună pe cap un coif mare din hârtie de ziar, ceea ce a și făcut,

m-a tras de mâini, mi-a îndesat coiful pe cap scoțându-mi o grămadă de șuvițe din coc și a plecat de lângă mine țopăind, alerga printre paturi și spunea ceva ce nu pricepeam, dar nici n-am avut prea mult timp să-mi dau seama.

O femeie uriașă a deschis ușa și a strigat ceva, iar siluetele desenate pe paturi s-au ridicat de parcă femeia ar fi apăsat pe-un buton. Pe pereții albi se conturau liniile mișcătoare ale corpurilor lor, corpuri schiloade, mâini și picioare nesigure, piepturi scobite și gâturi lungi, terminate cu câte un coif din hârtie de ziar; mergeau și tăceau, se îndreptau spre ușă cu pași neauziți lăsând după ele, nu umbre, ci urme de creion.

Apunea soarele. În lumina portocalie, urmele de creion se topeau de parcă ar fi fost făcute din zăpadă, iar în urma lor nu rămânea decât apă, o apă adâncă și întunecată pe ale cărei valuri pluteau coifuri din hârtie de ziar. Oare ce scria în ziarele alea? Câți oameni au mai murit? Câți s-au mai născut? Câți au furat? Câți au iubit? Câți au lovit? Câți au trădat?

Pe fereastră se vedea o fată uriașă care se sprijinea cu coatele de acoperișul clădirii de peste drum de parcă ar fi stat pe un pervaz obișnuit de fereastră. Își ținea bărbia în palme. Avea ochii adormiți, iar pe unul dintre obraji îi rămăseseră urme de pernă. Purta colier de perle și rochie de catifea vișinie cu cinci rânduri de volănașe de dantelă la gât, avea un coc uriaș din care câteva șuvițe scăpate din pieptănătură i se ondulau pe umeri, și aripi mari, negre care acopereau tot cerul.

Viața nu se scrie pe hârtie, copilă, am auzit de undeva din spate, dar fata n-a auzit. A căscat, s-a frecat la ochi, după care a întins mâna peste fațadele caselor, a luat de pe jos un creion ros la capăt și a început să scrie. Conturul nesigur al corpului meu a început să tremure. Mi-am îndoit genunchii, m-am ridicat în fund, m-am prins cu mâinile de saltea și mi-am coborât picioarele pe podea. M-am ridicat de pe pat. Mi-am așezat mai bine coiful pe cap, cu grijă să nu-mi scot și mai multe șuvițe din coc și m-am grăbit să prind din urmă celelalte coifuri.

Pe pereții albi, conturul tremurat al corpului meu nu lăsa umbre, ci urme de creion, care în lumina apusului se topeau ca zăpada. Dacă cineva s-ar fi uitat după mine n-ar fi văzut nimic în afară de o apă adâncă și întunecată pe ale cărei valuri plutea un coif din hârtie de ziar.