Stătea întins pe zidul alb care înconjura tomberoanele și se uita drept în soare. În lumina turbată a prânzului, părul părea că-i arde. Flăcările îi străluceau pe frunte și pe tâmple, îi aprindeau obrajii și i se stingeau în cutele întunecate ale gâtului. Bărbatul își trecea uneori palmele peste față, de parcă ar fi încercat să le prindă, dar focul nu se lăsa prins așa de ușor; îi aluneca pe piele și îi scăpa printre degete aruncând rotocoale de scântei până ehe! în înaltul cerului. Și era înalt cerul în ziua aia, palid, ofilit de căldură și atât de departe de lume, încât parcă totul căuta să-l mai apropie, bâzâitul muștelor la oasele de macrou, zbârnâitul viespilor lipite de cojile de pepene, lătratul câinilor care trăgeau de mormanele de gunoi; și chiar și bărbatul întins pe spate care din când în când își împingea mâinile în sus și întreba în șoaptă de ce? de ce?, dar cerul tăcea și nici gând să coboare, întrebările omului rămâneau fără răspuns și se pierdeau în pulsația putreziciunii din jur.

Iar bărbatul își cobora dintr-o dată mâinile, uneori și le odihnea pe ochii încinși, alteori și le strecura printre nasturii cămășii, scărpinându-se în neștire, dar de cele mai multe ori și le lăsa pe piept și dacă n-ar fi fost buzele care să i se miște, ai fi putut jura că murise, of, de ce n-am murit, puteam să mor de atâtea și atâtea ori, atunci când am sărit din tren, când m-a pocnit gardianul cu lopata în ceafă sau poate chiar când m-au împușcat, că pe mine m-au împușcat, nu mint și nu glumesc, trei gloanțe au înfipt în mine, am leșinat, dar am scăpat, iar când m-am trezit eram pe un pat de spital și de puține ori văzusem în viața mea așa curățenie – pereți albi și cearșafuri albe – numai Ninel mai avea lucruri așa de albe, cămășile lui nu se pătau niciodată, iar pe pantaloni nu se întindeau nicidecum urmele de grăsime, motorină, sânge și vin de care tata nu reușea vreodată să scape, mă întrebasem dintotdeauna cum or fi fost ei frați dacă erau atât de diferiți, Ninel – îmbrăcat frumos, curat, bărbierit și zâmbitor, iar tata – veșnic murdar, cu cizmele pline, ba de bălegar, ba de noroi, ba de amândouă, cu hainele rupte și soioase, cu părul netuns și barba crescută aiurea pe toată fața și în plus, mereu nervos, gata să-mi ardă vreuna pentru cea mai mică greșeală, urla de dimineața până seara, doar-doar mi-o intra în cap, dar aveam capul prost și nimic-nimic nu reușea să pătrundă acolo, pac! una peste ceafă să mă duc după apă, doar apa era cel mai important lucru, dar după ce aduceam apa trebuia să mă duc să adun prunele de pe jos, doar prunele erau cel mai important lucru, numai că după ce strângeam câteva găleți de prune, aflam că trebuie să culeg porumb, să bag găinile în coteț sau să mă duc să dau de mâncare la porci – și la cel din față, dar și la cei din spate, din cotețul din pădurice – doar porumbul, găinile și porcii erau cele mai importante lucruri din lume, fugeam de lucrurile astea importante pe unde puteam, dar multe locuri în care să mă ascund nu aveam, Ninel mă luase la școală, deși tata hotărâse că școala nu era deloc importantă, după cum nici programul de la televizor nu era important, tata nu suferea nici cântecele patriotice, nici pe cele muncitorești și nici pe cele revoluționare, iar de Telejurnal sau de hotărârile Congreselor nici nu suporta să audă, numai că n-avea cum să nu audă, pentru că pe atunci numai din astea erau la televizor, mă strecuram în cameră și porneam aparatul, iar când vedeam pe tubul lui luminos rândurile perfect aliniate de copii îmbrăcați cu cămăși albe ca laptele salutându-i pe iubiții noștri conducători, simțeam că leșin de emoție, aș fi dat orice să fiu și eu acolo, să pot să duc mâna la bască, să le dau tovarășilor un salut voios de pionier și să fiu la fel ca ei, gândul de egalitate și fraternitate îmi umfla pieptul de mândrie și tot ce mi-aș fi dorit pe lume ar fi fost să vorbesc cu cineva despre toate astea, să ne strângem mai mulți și să facem ceva măreț pentru patrie, nu știam cam ce, dar nici nu conta pentru că oricum n-aveam nici cu cine să vorbesc și nici cu cine să mă strâng, tata înjura printre dinți tot ce ținea de patrie, popor și partid și-mi zicea să n-am încredere, trăia cu dinții strânși, cu capul în pământ și mâinile încleștate pe lopată, topor sau coasă, iar în afară de porcul din față și ăia din spate nu-l mai interesa nimic pe lumea asta, însă eu nu voiam să trăiesc așa, eu voiam să am cămașă albă și pantaloni curați, voiam să merg la defilare și să salut voios, așa că atunci când a apărut Ninel cu doi tovarăși de la partid mi s-a luminat fața, am zâmbit, mi-am lipit călcâiele și mi-am dus mâna murdară la frunte, să-i salut, îmi treceau prin cap toate planurile partidului și felul în care mă vedeam muncind pentru ele, voiam să mă jertfesc pentru patrie și pentru prima dată în viață  știam și cum, numai că Ninel nu m-a lăsat să vorbesc nimic cu tovarășii de la partid, m-a apucat de mână, m-a scuturat și m-a întrebat ca orice țăran de rând – ia spune, bă, unde-i tac-to? – am înlemnit și m-am uitat la firele de păr care-i străpunseseră obrazul și-i ieșeau ascuțite prin piele, era prima dată când îl vedeam nebărbierit, după cum era prima dată și când îl vedeam cu cămașa maronie la guler, tovarășii aveau noroi pe botul pantofilor iar unul dintre ei mirosea a transpirație și chiar ăla care puțea s-a găsit să mă smucească de umăr – spune, bă, țâncule! – așa că m-am hotărât să nu spun, poate că tata avea dreptate, poate că nu trebuia să am încredere, până la urmă pe oamenii ăștia îi vedeam prima dată în viață, iar tata avea grijă de mine în fiecare zi, oare de ce fusesem așa de supărat pe el? pentru partid aș fi vrut să-mi dau viața, dar îmi era greu să duc de mâncare la porci, doar până la urmă din porcii ăia trăiam tot anul, și noi și tot neamul, cu bunici, mătuși, verișori și unchi – spune, bă, până nu vă dau foc la șandrama –  a zis și celălalt tovarăș, deci dacă asta era mândria de a fi cetățean al republicii și dacă așa făceau tovarășii, atunci meritau să fie mințiți, tata era plecat la munte după lemne, dar eu le-am spus că s-a dus să ia grăunțe pentru porci, numai că de cum am zis „porci”, au și început să strige și să caute prin toată gospodăria, și uite-așa am înțeles și eu de ce erau așa de importanți porcii și mai ales de ce era musai ca doi dintre ei să fie ascunși în cotețul din pădurice, dar nici acolo nu era un loc sigur-sigur, Ninel și tovarășii au răscolit totul și ne-au luat nu numai porcii, ci și găinile, era o crimă să ai mâncare ca chiaburii când proletariatul murea de foame, așa că anul ăla n-am mâncat carne, după cum de atunci încolo n-am prea mâncat în general mare lucru, însă eu nu știam asta încă, umblam de colo până colo, plângeam și morfoleam între buze cuvântul „porci”, așa că tata s-a așezat pentru prima oară lângă mine, m-a luat de după umeri și mi-a spus că orice-aș fi spus tot aia era și fix la fel se sfârșea totul, n-am înțeles asta decât târziu, mult mai târziu, la un joc de șah când m-am trezit în zugzwang – obligat să mut știind că orice mutare avea să-mi facă rău.

O femeie legată la cap cu un batic roșu s-a apropiat târșindu-și șlapii. Nu s-a dus la intrarea de lângă tomberoane. A rămas sus, lângă zid. S-a proptit cu burta în el, a ridicat găleata, și-a făcut vânt și a golit-o lângă pubelă, peste un morman de gunoi purulent, bântuit de roiuri de muște. Resturile au căzut cu un plescăit. O zeamă clocită s-a împrăștiat pe varul peretelui și pe părul alb al bătrânului.

Ia uite, porumb fiert, s-a bucurat el. S-a dat jos de pe zid, s-a dus la gunoi și a luat de pe grămada împuțită un porumb pe jumătate mâncat, proaspăt aruncat de femeia cu batic roșu. Cerul parcă mai coborâse puțin. Din spatele tomberoanelor, un câine schilod s-a apropiat scheunând.