Leanca, spre deosebire de ceilalți oameni din sat, care simțeau că nu aveau încotro, părea mulțumită de noua organizare a pământului în Colectiv. Nu-și punea prea multe probleme existențiale. Nu-i păsa ei prea mult de libertate, deschidere, dreptate sau alte chestiuni sofisticate. Erau destui care își băteau capul cu asta.

Ea se trezea dimineața devreme, își lua un codru de pâine și o sticlă cu apă, sapa pe umăr și mergea în deal, la săpat. Urca dealul apăsat și legănat, cu fusta ei creață și lungă și cu bluza înflorată și largă. În picioare avea mereu sandale de cauciuc sau era chiar desculță. Nu am văzut-o niciodată fără basma. Dar și cu basmaua trasă pe ochi, i se vedeau clar obrajii cărnoși, rotunzi, mereu roșii și o strungăreață mare, pe care o vedeam des, căci Leanca râdea ușor din orice.

Avea normă la Colectiv și Leanca, la fel ca toate femeile bune de muncă, se străduia din răsputeri să-și facă norma.

O zi întreagă de muncă, de dimineața până seara, însemna la Colectiv o sută de puncte, o jumătate de zi doar cincizeci. Leanca nu făcea niciodată cincizeci, că era rușine. Cum adică să plece de acasă degeaba, să râdă lumea de ea?

O vedeam pe tarlaua mare, singură, cum se lupta cu sapa, așa cum se luptă un vâslaș cu barca într-o vreme de furtună.

Leanca avea o dexteritate aparte în a mânui sapa. O arunca o dată pe dreapta. Sapa mușca cu poftă din pământul înțelenit cu iarbă. Ridica apoi sapa în aer, o arunca și pe partea stângă, întorcând brazda și mai vârtos decât pe dreapta. Pe rândurile săpate de ea, iarba creștea mult mai încet, căci ea tăia și cele mai mici fire de iarbă. Săpatul nu era o muncă de făcut în batjocură și Leanca voia ca toată lumea să înțeleagă asta.

Când ajungeau și celelalte femei la sapă, mai târziu, ai fi zis că Leanca era sătulă de sapă și se gândea să se mai ducă și ea acasă, la cele domestice. Dar nu și nu. Leanca era ca o felină printre cocenii de porumb. Parcă crescuse și ea din pământ odată cu ei.

Uneori se întâmpla să rămână fără apă, dar nu accepta să bea niciodată din sticla sau urciorul altuia. Săpa și ore în șir fără apă și nu cârtea.

Unii credeau că era mândră și că îi este silă de alții, dar noi aflaserăm adevărul. Ea se temea să nu dea altuia boala ei de plămâni din tinerețe, care trecuse de mult, dar ei îi plăcea să creadă că o mai avea încă.

Când venea acasă de la Colectiv, Leanca nu avea nicio dorință sau înclinație să gătească ceva. Ea nu se maimuțărea cu veselă și tacâmuri. Mergea direct la fântână, scotea apă cu ciutura, o așeza pe colacul fântânii și bea direct din ciutură până se sătura. Fântâna nu era departe, așa că venea din nou când i se făcea sete. După cât de mult stătea cu capul în ciutură, apa trebuie să fi fost foarte bună.

Mâncatul nu era fudulie pentru ea. Lua pâinea într-o mână și o bucată mare, tăiată dintr-o varză, în cealaltă și mușca pe rând, când din una, când din alta. Alteori lua o roșie sau o bucată de brânză, cu aceeași nelipsită pâine și cu aceeași nelipsită poftă.

Oamenii îi dădeau Leancăi deseori mâncare caldă, gătită românește. Leanca exclama cu bucurie în ochi:

— Of, pupa-te-aș, ce bună ești cu mine! Ce mâncare bună!

Se așeza jos pe un prag, dacă era vreunul chiar acolo, sau stătea și în picioare și sorbea ciorba direct din castron, cu o poftă uriașă. Nu se murdărea niciodată. Pentru că Leanca era om.

Acasă, rareori se schimba în pijamale. În patul în care se arunca îmbrăcată era un morman de alte țoale. Se vâra acolo printre ele și trăgea peste ea plapuma, care o acoperea cu totul. Era o singură plapumă pe timp de vară și două plăpumi pe timp de iarnă, pentru că rareori Leanca făcea focul în sobă. Dimineața o găsea gata pregătită.

Leanca era cea mai fericită când mergea la sapă. Dar nu era mereu timp de sapă. Mai era și timp de stat pe lângă casă și atunci nu avea încotro.

Pe lângă casă avea rațe și găini, pe care le hrănea cu bucurie. Leanca vorbea cu ele ca și cu copiii pe care nu-i avea. Le creștea, le îngrășa, le aducea iarba de pe câmp, dar nu le mânca niciodată. Lega câte una de picioare, o punea într-un coș împreună cu legume, fructe și făinuri, apoi așeza coșul în cap, pe un oblânic. Bucata aceea de cârpă învârtită într-un colac, care îți proteja capul de greutate, Leanca o învârtea în trei secunde pe degetele ei mari, rășchirate și aspre.

Cu coșul în cap, cu mersul ei legănat, Leanca mergea să-și vadă rudele. Erau șase kilometri pe care îi parcurgea fără oprire până la ele. Vara făcea acest drum săptămânal, cărând o găină, un cocoș, o rață și tot așa, până când se terminau toate orătăniile din bătătură.

Iarna o găsea mereu cu una sau două găini pe care le lua cu ea în casă, la vatra de la intrare.

Cineva îi dăduse un aragaz mic și o butelie, dar Leanca s-a temut că va da foc la casă sau la sat și le-a dat unei nepoate. Încălzea apa pe foc în vatră, apoi oprea focul, închidea ușa și se spăla acolo cum știa și ea mai bine. Avea mereu săpun de casă, cu miros de pelin. Femeile din vecini îi dădeau ei untura rămasă de la mâncăruri și ea făcea săpun în fiecare vară, pe vatra aceea mică, și le dădea și lor. Îi plăcea să facă săpun mai mult decât îi plăcea să facă mâncare.

Când cineva era bun cu ea, zicea:

— Vrei să îți dau un codru de săpun?

Zâmbea fericită când aducea săpunul învelit în șorț din podul mic al grajdului.

— Uite! Și dacă mai vrei, mai am.

Leanca mai avea și un cireș înalt și bătrân, care făcea niște cireșe mari și zemoase.

Nu se putea urca în pom, căci era grea și molană, și mânca doar ce putea ajunge de pe poale. Restul rămâneau în pom și se stricau. Erau mulți binevoitori care ar fi cules cireșul pentru ea și pentru ei, dar Leanca nu aducea niciodată vorba despre asta. Ce era sus în cireș nu era pentru muritorii de rând, era pentru viața din văzduh, oricât de mult s-ar fi holbat și ar fi salivat vecinii. An de an, cireșele se uscau în pom sau erau ciugulite de grauri. Nu se certa niciodată cu graurii și nici nu-i alunga.

La biserică, Leanca nu mergea decât la înmormântări că nu era încă bătrână pentru biserică. Dar asta nu era o problemă. Zicea mereu că ea nu știe să facă ce fac și alții și asta i se considera evlavie.

Într-o zi, Leanca încetase să mai fie tânără. Dar nu mai avusese cum să meargă la biserică, pentru că începuse să umble fără țintă pe câmp. O ploua ploaia și o bătea soarele și ea nu mai vedea asta.

Poate ar fi avut nevoie de un doctor, dar Leanca nu mersese niciodată la doctor. Povestea odată, râzând în hohote, că, tânără fiind, mersese la un doctor, iar acela se năpustise asupra ei să o sărute și să mai facă alte lucruri rușinoase, iar ea reușise cu mare greutate să se smulgă din labele lui și să fugă din cabinet.

De atunci, Leanca nu a mai vrut să meargă la doctor niciodată.

Boala de plămâni pe care o avusese, sau nu, fusese diagnosticată de o moașă din sat, care o auzise tușind urât mai multe săptămâni la rând și îi spusese:

— Cred că tu ai o boală de plămâni.

De atunci, așa rămăsese.

Leanca nu a fost dusă la doctor, dar a fost dusă la azil. Nu s-a împotrivit, dar nici nu a spus mulțumesc. Era duminică și mai era și dimineață.

La azil Leanca a trăit mulți ani și a trăit bine.

Scăpase de munca pământului, ajunsese să mănânce zilnic așezată pe un scaun, cu tacâmuri și veselă, și sunt sigură că le spunea tuturor:

— Pupa-v-aș, ce buni sunteți cu mine!

N-am primit vestea dacă Leanca a murit. Dar moartea ei n-ar fi fost o mare surpriză pentru nimeni. Căci Leanca își purta bagajele pentru lumea de dincolo de când o știu, cu mult înainte de a se fi numit bătrână.