Trebuie s-o prind în viață și să-i aduc cireșe.

Nimic nu i-a plăcut pe lumea asta mai mult decât cireșele.

Să mai trăiască cât zbor eu peste mări și țări, până ajung eu în satul ei de la marginea lumii, unde nu poți ajunge decât cu piciorul, dacă nu vin puhoaiele sau ninsorile să acopere drumurile și să nu mai știi unde ești.

Vezi că nu mai știe ce-s alea cireșe, am fost prevenită, dar așa ceva e de neconceput, nimeni n-o cunoaște mai bine ca mine și nimeni n-a-ntrebat-o ce-i place ei și ce nu, doar ea a fost făcută să le facă voia celorlalți, oricine ar fi fost ei.

Ultimii pe care îi crescuse au fost strănepoții ei, dintre care unul, Florin, a luat-o în grijă și s-a mutat în casa ei, cu nevasta și copiii care s-au născut pe urmă.

Îl știam pe Florin băiat de școală, așa rămăsese în mintea mea, aceea era imaginea pe care o suprapuneam eu numelui său, în ciuda vocii de bărbat care-mi spunea tot mai des la telefon că mătușa Ana nu e bine. Atâta spunea, că nu e bine, dar era așa o amenințare în propoziția asta simplă, mai mare chiar decât să-mi fi spus că mătușa Ana nu mai e.

La drumul mare, în dreptul școlii din sat, mă aștepta un tânăr blond, un zdrahon de bărbat, cu ochii albaștri ai străbunicului său, exact aceiași ochi, de un albastru exotic în marea de oameni tuciurii, plămădiți cu toții parcă din același aluat.

– Bine-ai venit, mătușă, m-a întâmpinat Florin pe marginea drumului și m-a strâns în brațe de era mai să mă frângă, exact ca unchiul Vitalie, străbunicul lui și bărbatul mătușii Ana.

Eram și eu mătușa cuiva, ceea ce mi se părea cam straniu, mătușa Ana era mătușa, dar eu?

– Ești leit unchiul Vitalie, i-am spus uitându-mă la el ca să-mi ostoiesc dorul de celălalt, care iată, se-ntrupase în voinicul ăsta apărut parcă de nicăieri.

Florin s-a fâstâcit, n-a știut ce să răspundă, deși cine știe de câte ori a mai auzit că seamănă cu cineva de demult, pe care el nu l-a văzut decât în poze vechi, alb-negru, pe care i le tot arăta străbunica încă de când era mic.

Am urcat într-un jeep hodorogit, care-a pornit cu greu, poticnit, înecându-se într-un nor de fum negru și vâscos, care urca cu greu drumul șerpuitor pe care-l știam prea bine, pe care umblam pe jos, sau dacă aveam noroc și era vreme bună, mă mai lua vreun căruțaș, că o cunoșteau cu toții pe mătușa Ana, și drumul acela numai la ea te putea duce.

– Să mergem pe jos, i-am propus lui Florin, destul de neconvinsă și eu, la gândul urcușului pe drumul tot mai abrupt, parcă mai abrupt decât îl știam, cu hăul deschizându-se la dreapta și gata să te-nghită, dacă făceai un pas, atât, un singur pas, greșit.

Nu știu dacă nu m-a auzit sau n-a vrut să-mi răspundă, dar n-am insistat, pentru că jeepul prinsese a urca tot mai sigur pe el, ca un cărăbuș, pe coasta muntelui.

Tufele de măceș mărgineau drumul, ca-ntotdeauna. Mătușa Ana aduna măceșe pentru dulceață. Mergând la ea, toamna, îmi culegeam măceșe cât pentru un șirag de mărgele.

– Ajungem imediat, mă asigură Florin, când eu mă obișnuisem deja cu salturile jeepului, ca o navă pe o mare agitată.

– La doișpe cobor după copii, îmi spune, ies de la școală.

Și aici timpul se grăbește, nici aici timpul nu mai are răbdare.

Mătușa Ana mă aștepta la poartă sau în prag.

Știa că vin și m-aștepta.

Acum nu mă mai așteaptă.

Florin mă lasă să intru singură în casă, își face de lucru în curte.

Mătușa Ana, căci ea este, s-a micșorat. E o mătușa Ana în miniatură. Se uită la mine și clipește des. Zâmbește. Îi recunosc zâmbetul.

– Mă cunoști, mătușă Ana ?

Îmi zâmbește la fel. O prind de mână și ea mă strânge cum mă strângea.

Aș vrea să vorbească, dar nu poate. Îmi surâde și mă ține de mână.

Când dau să scot din bagaj ce i-am adus, văd  în ochii ei o zvâcnire de curiozitate.

– Cireșe, ți-am adus cireșe, îi strig , și îi întind bolul, dar ea îl dă la o parte și alege, din tot ce am înșirat eu pe masă, o cutie de biscuiți cu cremă de ciocolată. Îmi spusese Florin  că-i plac.

Îi țin pachetul să-și ia un biscuit, își ia, apoi eu îl pun înapoi pe masă.

Dar nu, mătușa Ana ia pachetul și mi-l întinde, să-mi iau și eu unul. Să mâncăm împreună.

-Știi cine-s eu, mătușă Ana? întreb din nou.

O prind de mână și-i spun că nu-i nimic dacă nu știe. Că știu eu pentru amândouă.

Că eu mai știu cum întindea lutul pe jos  în camera asta în care stăm acum, și n-aveam voie să intrăm până nu se usca. Cum îmi făcea baie în copaia de lemn ș-apoi mă-mbrăca în haine curate  de-ale feciorului ei, că altele n-avea la-ndemână. Și eu plângeam că mă-mbraca în haine de băiat după ce făcusem baie și eram curată , când eu aș fi vrut să ieșim în sat, că poate venea bâlciul și mi-aș fi luat vată pe băț și-un inel cu cristale. Și ea, ca să nu mai plâng, îmi făcea plăcinte cu brânză și dulceață, și-mi promitea că săptămâna viitoare, după ce facem baie, sigur mergem în sat, îmbrăcate frumos, amândouă.

Eu știu că se temea ca nu cumva Vitalie să fugă în lume cu Irina, morărița, Irina cea care avea un fecior cu ochi albaștri, ciudat de cunoscuți îmi păreau acei ochi, cred că i-am și spus odată, fără măcar să-mi dau seama ce spun.

Chiar dacă ea nu mai știe, eu știu cum a venit Vitalie la părinții ei s-o ceară de nevastă, fără ca ea să se aștepte, fără să aibă zeste și fără să fie frumoasă. Numai pentru că era bună de lucru, așa și-a explicat alegerea lui, că era bună de lucru și el a văzut asta.

Lui Vitalie îi plăcea s-asculte radioul, ascultam împreună teatru radiofonic, dar mătușa Ana n-avea vreme de așa ceva.

Că eu știu, că am văzut-o, când s-a urcat pe-un scaun să ajungă la căpătâiul feciorului ei, feciorul întins pe-un catafalc prea înalt ca să-l poată vedea, dar a vrut neapărat să-l vadă, așa că s-a urcat pe-un scaun și i-a atins obrazul ce începuse să învinețească. Am văzut, mătușă Ana, cum umblai în jurul sicriului lui Mitruț ca o găină cu capul retezat. Imi venea să te-ntreb ce cauți, dar nu te-am întrebat, că nu mai era pe lumea asta ce căutai dumneata.

Mătușa Ana are acum statura unui copil. Își leagănă picioarele peste marginea patului și îngână un scâncet care-ar putea fi foarte bine  un cântec, dacă ea ar mai avea voce.

Din biscuitul din care-a mușcat de două ori, i-au căzut în poală câteva firmituri.

Ea le adună, meticulos, una câte una, și le pune pe marginea mesei.

Pare că are tot timpul din lume.

Mă așez lângă ea ,o cuprind, și îi aduc aminte cum a venit la maternitate, după mine și după mama, în acel decembrie îndepărtat, când m-am născut eu. Viscolea cumplit în iarna aceea, se spune că.

-Cât de mare a fost viforul  în ziua când m-am născut, mătușă Ana?

Îmi zâmbește larg și mă strânge de mână.

În curte, Florin își ambalează motorul.

Sper că ea nu-l aude.