Mulți ani mai târziu am înțeles că Gabo nu era un talent de neînțeles.

M-am întâlnit cu literatura sa când aveam mai puțin de douăzeci de ani – a fost o răscruce. Una dintre cele mai importante din viața mea de cititor.

Am avut câteva astfel de răscruci: Gogol a fost una dintre ele, Capote a fost alta, Gabo a fost cea mai importantă.

M-a fermecat, l-am considerat și eu un vrăjitor și am socotit că nu poate fi cuprins: e un fenomen al naturii, mi-am zis pe atunci, ca o vijelie, ca o furtună de zăpadă sau de nisip sau ca un curcubeu.

M-am gândit că așa s-a născut și că nu era nimic în plus de adăugat.

Mulți ani mai târziu am ajuns la Escuela de Escritores, la Madrid. Eram aproape de jumătatea vieții, aveam treizeci și patru spre treizeci și cinci de ani. Era timpul.

L-am studiat mult pe Gabo, plecând de la o carte din prima dintre tinerețile sale: Colonelului n-are cine să-i scrie.

Deodată, ca într-o nuvelă de Cehov, am văzut că nu era chiar așa. Gabo, deși magic, era totuși un om, avea stil, avea metodă, avea biografie – așadar putea fi înțeles, frază cu frază, cum a făcut.

Să deconstruiești un act de magie – poate fi o insolență. M-am lăsat cuprins de ea, am abandonat fără regrete tandra indiferență care mă locuise. Atunci am învățat să-l citesc și, mai mult, atunci am învățat să citesc. Și deodată am înțeles.

L-am recitit în regim de urgență – tot. Apoi am continuat să-l citesc și să-l recitesc în fiecare an. Am avut același sentiment de furtună literară, de la Vijelia, primul dintre romanele sale, până la Ne vedem în august, prima dintre antumele sale.

Nu cred că a rămas un singur text publicat de Gabo care să nu îmi fi căzut în fața ochilor și să nu-mi fi străbătut inima și mintea.

Am găsit stupide toate obiecțiile la arta sa, dintre care cea mai înduioșător de absurdă era lipsa metafizicii din corpul personajelor sale.

L-am găsit pe Gabo în același timp rațional și irațional, totul era în același timp adevărat și imaginat, realismul magic exista și fără să fie inventat. Aveai nevoie doar de privirea care să vadă dincolo. Gabo a avut privirea aceea.

A rămas pentru totdeauna scriitorul la care m-am întors cu cea mai mare plăcere. Plăcerea sa nerușinată de a improviza m-a fascinat și continuă să o facă.

Mulți ani mai târziu am citit cronica aceea a anilor săi târzii scrisă de fiul său cel mare – Rodrigo Garcia. Cartea se numește Rămas-bun, Gabo și Mercedes. Un omagiu de la un fiu credincios la dispariția celor care i-au dat minunata viață.

Acolo era povestită această întâmplare: Gabo cu mințile deja pe jumătate rătăcite și-a recitit pentru prima dată, în ultimii cincizeci de ani, cărțile.

Fermecat și el de el însuși, s-a lovit cu două degete de fruntea copleșită de uimire, iar pe buzele sale a izbucnit o întrebare care nu are nevoie de răspuns: De unde au venit toate acestea?!

I-am citit memoriile, am citit toate biografiile pe care le-am găsit despre Gabo, știu de unde ar fi putut veni toate acela. Dar de unde au venit doar inima sa secretă a știut.

Dar avea stil și avea metodă, era un mare scriitor născut dintr-un mare cititor, poate cel mai frumos dintre cei care s-au trudit o viață lungă în neasemuita lume a cuvintelor.

Gabo a scris cea mai frumoasă carte despre putere (Toamna patriarhului), Gabo a scris cea mai frumoasă cronică de familie (Un veac de singurătate), Gabo a scris cea mai frumoasă poveste de dragoste (Dragostea în vremea holerei).

Gabo a scris despre tot ce contează, despre viață și dragoste și moarte și prietenie și singurătate, copilărie și războaie și iluzii și vise. Gabo a scris tot și a scris tot bine.

Doar teatrul nu i-a ieșit perfect, pentru că da, era inegalabil în arta scrisului, nimeni nu mai trecea la o persoană la alta ca el, nimeni nu mai dădea viață personajelor sale ca el, nimeni nu mai știa să lase curgă timpul într-un roman ca el. Liniile de dialog însă, ele erau la nivelul unui scriitor foarte bun, așadar nu era genial și în arta dialogului. Orice Ahile își află călcâiul.

Povestea ca bunica sa, povestea ca bunica lui Kafka, povestea ca toate bunicile fantastice ale lumii, singurele care l-ar fi putut depăși, dacă scrisul ar fi fost o întrecere, iar ele ar fi scris. N-au scris.

Ne rămâne să trăim cât ne va mai fi dat pe pământ din tot ce ne-a oferit Gabo și el ne-a oferit totul, el chiar s-a făcut, biblic, tuturor totul, a descoperit continente noi în literatură, a avut curajul să umble pe drumuri pe unde nu a mai îndrăznit nimeni și a ajuns la capătul tuturor comorilor descoperind, cu ochii plini de mirare și de groază, că nimic nu este deșertăciune, dar doar pentru o vreme.

Apoi, fiindcă așa e povestea aceasta, Ecleziastul se întoarce.