Te văzusem la cetate, stăteai întinsă în soare pe zidul ăla vechi, o mână îți apăra ochii de lumină, cealaltă îți atârna leneș în iarbă, zâmbeai ca prin vis iar rochia îți flutura la fiecare adiere de vânt – și adia vântul, nu glumă în ziua aia, începuse prin a-ți smulge pălăria lăsată aiurea pe pietrele alea prăfoase și a-și răsfira pletele, continuase cu vreo două frunze speriate de prin pomi și terminase prin a te speria de-a binelea, undeva în depărtare tuna, se răcorise și se întunecase, rămăseseși singura lumină din toată cetatea, îți adunai părul răscolit și țipai scurt închizând ochii și ferindu-te de toate proiectilele care parcă se înțeleseseră să te ia drept țintă, o castană țepoasă, o pungă de plastic și ditamai creanga care ți se prăvălise la picioare ca un supus decapitat în fața reginei, dar tu numai a regină nu arătai, o regină ar fi ridicat brațul și ar fi comandat încetarea furtunii sau măcar o amărâtă de trăsură, dar ție nici prin cap nu-ți trecea să faci gesturi regale, tu strângeai pumnii, făceai un pas în față, te răzgândeai, o luai la dreapta, te întorceai, aveai ochii măriți de frică și o frumusețe răvășitoare, îți mușcai buzele și la fiecare respirație îți treceai degetele prin păr, atât de fragilă în vârtejul ăla de praf încât nimic altceva pe lume nu mai putea să conteze, am fugit spre tine dar n-am fugit singur, odată cu mine s-a mai găsit cineva să te salveze, un tip cu păr lung și tricou în dungi, un individ impertinent care striga Elena, Elena! nu l-am băgat în seamă, Elena putea să-i fie mamă sau mătușă, putea să fie fata de la bilete sau femeia de serviciu, putea să fie oricine, dar n-a fost așa, Elena a trebuit să fi tocmai tu, cea mai frumoasă dintre muritoare, coborâtă printre noi din voință divină și intrată pe mâna lui nea Caisă ăsta căruia mi-ar fi făcut mare plăcere să-i pocesc moaca, să-i șterg rânjetul de pe față, să-i rup labele păroase cu care te-a luat în brațe, dar uite că n-am putut nici măcar să deschid gura, am rămas încremenit, fără să respir și fără să clipesc până când o bucată de tablă smulsă de pe cine știe ce acoperiș m-a pocnit zăngănind în moalele capului și fata de la bilete m-a informat că cetatea se închide, deci trebuie să plec, am plecat, am ieșit pe poartă clătinându-mă, am mers tot înainte pe bulevard, începuse ploaia și tu tocmai intrai în clădirea de deasupra poștei, ce clădire frumoasă – cărămidă, ferestre cu arcade și fier forjat – oare cum de n-o remarcasem niciodată, trecusem de mii de ori pe lângă ea ca și cum n-ar fi fost, ca și cum la una dintre ferestrele alea cu arcade n-ai fi putut să apari tu într-o dimineață cu ochii încă pierduți în vise sau într-o seară înainte de cine știe ce întâlnire, dar cu cine de pe lumea asta ai putea tu să te întâlnești, în niciun caz cu pletosul ăla pe care să nu crezi că nu l-am văzut că a intrat odată cu tine, l-am văzut dar am vrut să uit, am vrut să-mi șterg din ochi și din minte imaginea lui de bădăran adăpostindu-se de ploaie înaintea ta, scuturându-și adidașii și pletele alea de câine jigărât, ce cauți tu, Elena, cea mai frumoasă dintre muritoare cu libidinosul ăla, o să-l aștept în fața scării și-o să-i rup picioarele, dar mai înainte o să merg la chioșc să cumpăr toți trandafirii, nu contează câți sunt, nu contează cât costă, azi am luat salariul și vreau să-mi dau toți banii pe flori, o să iau trandafirii cu tot cu gălețile alea împuțite în care zac zile în șir și o să-i potrivesc după culori, albi-galbeni-portocalii-roșii, roșii ca sângele, Elena, roșii ca inima mea – carne vie de când te-am zărit întinsă în soare pe zidul vechi al cetății, de când mi se taie respirația și mă sufoc la gândul că eu stau aici pe trotuar și nimeni nu știe dacă pe față am ploaie sau lacrimi, în timp ce sălbaticul ăla te ține în brațele lui păroase și te mângâie, Elena, și-ți simte parfumul, pielea și bătăile inimii, nu mai cumpăr florile, Elena, dă-le încolo de flori, tu n-ai nevoie de flori ca să știi că sunt înnebunit după tine, că mi-aș da viața să te mai văd măcar o dată, de ce nu ieși la geam, Elena, de ce nu tragi odată perdeluța aia albă de la fereastra de la etajul 1, de ce nu-ți desfaci larg brațele și de ce nu mă strigi, aș veni la tine într-o clipă și clipa aia ar fi viața noastră toată, ce înseamnă o clipă în veșnicia vieții, ce înseamnă o viață în veșnicia lumii, Elena, fă-i vânt aurolacului ăluia care a intrat cu pletele lui slinoase în viața ta, de-acum viața ta nu mai e a ta, Elena, viața ta e viața noastră și nimeni, nimeni pe lume n-are dreptul să se bage în ea, scoate-l afară în șuturi pe mizerabilul, pe gunoiul, pe nimicul ăla, eu îl aștept aici la scară și cum iese cum îl trimit unde-i e locul, la ghenă cu gândacii și șobolanii, dar tu să nu ieși după el, Elena, tu să rămâi acolo în sanctuarul tău, vulgaritatea lumii noastre josnice să nu ajungă până la tine și nimic murdar să nu te atingă, accidente se întâmplă tot timpul, poate când i-aș muta falca s-ar dezechilibra părosul și-ar da peste tine iar tu – firavă – te-ai lovi de ușă, te-ai împiedica de scară, ai cădea și te-ai lovi la tâmplă iar peste pielea ta albă s-ar revărsa cioburile, cioburile, Elena, pentru că eu nu m-aș fi liniștit între timp, eu i-aș mai ars o scatoalcă maimuțoiului și-apoi încă una și încă una, aș fi spart geamul cu țeasta lui și cioburile ți-ar fi crestat fruntea, ah, Elena, aș plânge în hohote și te-aș purta pe brațe până în camera ta, te-aș așeza pe pat ca pe o ofrandă adusă zeilor, aș trage oblonul peste perdeluța albă de la fereastra de la etajul 1, aș aprinde o lumânare și ore în șir aș rămâne în picioare lângă pat cu ochii la tine, la pielea ta din ce în ce mai palidă, la pleoapele care ți s-ar liniști ca prin vis, la gura pe care ți s-ar desena veșnicia, veșnicia noastră, Elena, veșnicia pe care nu ne-o mai poate lua nimeni, poate doar foamea, Elena, doar mă știi că sunt rău de foame și știi prea bine că mi-am dat tot salariul pe trandafirii tăi, tu meriți tot ce-i mai bun dar aș vrea și eu măcar o ciorbă, Elena, știi să faci ciorbă de burtă sau de perișoare, de afumătură sau de cocoș? păi ce femeie e aia de nu știe să facă și ea măcar o ciorbă, o tocană? o tocană de vinete, Elena, mama face cea mai bună tocană de vinete din lume, o să mergem la ea să-ți dea rețeta și atunci o să poți să mă răsfeți, Elena, tu cea mai frumoasă dintre muritoare o să vii în rochia care-ți flutura azi pe zidurile cetății și o să-mi aduci farfuria, Elena – zeița mea – o farfurie din aia mare din serviciul de porțelan de la mama, plină ochi cu tocană.