Eu, de când mă știu, am avut grijă de mine. Am fost atentă. Să nu mă ud, să nu mă tragă curentul, să nu dea buzna peste mine fel și fel de bădărani. Că bădăranii, dacă e să v-o spun pe-a dreaptă, sunt cei mai periculoși pe lume. Bădăranii se reped la tine, se holbează fără pic de rușine și te fac în toate felurile – ba că ești prea palidă, ba că ești demodată, ba că ești strâmbă. Strâmbă? Eu? Bădărani…

Bădăranii îți strănută și-ți tușesc în față. Bădăranii vorbesc cu gura plină și te umplu de stropi cleioși. Bădăranii au mâini butucănoase și degete împuțite. Și nu, nu sunt prea dură, știu exact ce vorbesc. Pielea le miroase a ceapă, pe buricele degetelor au urme de sos, iar sub unghii – resturile ultimului scărpinat în cap. Da, chiar așa e. Aveți dreptate să vă oripilați. Eu nu numai că mă oripilez; mie îmi vine să vomit, chiar și numai dacă mă gândesc la asta. Darămite dacă… brrr. Mai bine nu mă mai gândesc.

Deși, acum ca să fiu sinceră, nu mi s-a mai întâmplat de multă vreme să dau peste cineva, fie el chiar și bădăran. De foarte multă vreme. La început nici nu știam unde să mă mai ascund, toată lumea era grămadă pe mine, râdeau, vorbeau, povesteau, iar eu nu aveam niciun pic de liniște, nici ziua, nici noaptea. Cu timpul vizitele s-au mai rărit. Din când în când se mai trezea vreun rătăcit sau cine știe ce rudă mai îndepărtată să întrebe de mine. Atunci mă scoteau iar la lumină, mă prezentau, mă lăudau. Iar eu mă înroșeam…

Mă înroșeam la toți, dar mai ales la el. Avea ochi visători și degete moi, și nu mă smucea niciodată; mă lua ușor, mă trăgea spre el, mă mângâia încet, încet de tot, ca prin vis. Uneori stătea cu ochii închiși, alteori se uita la mine cu o căldură care începuse să mă sperie. Se poate să te aprinzi de la o privire? Mă pierdeam printre genele lui și-mi spuneam că nu, dar știam că da. Uneori o privire e de ajuns ca să iei foc și să arzi până când nu mai rămâne din tine decât o grămăjoară de scrum. Aș fi vrut să vorbească, să-mi spună ceva, orice. Dar el nu prea vorbea. Din când în când îi șoptea numele, dar nici de asta nu pot să fiu chiar sigură. A trecut ceva timp de atunci.

Și-apoi, dintr-o dată l-am auzit urlând. N-aș fi crezut că din corpul ăla al lui subțire poate să izbucnească un asemenea urlet. Nu mi l-aș fi imaginat niciodată spărgând pahare și bătând cu pumnul în masă. Nu l-aș fi crezut niciodată în stare să mă apuce cu o asemenea brutalitate, să mă strângă, să mă lovească, să mă îngrămădească în întuneric și să fugă cu mine.

Am fost răpită! Am fost răpită, îmi repetam în minte și numai la gândul ăsta mă treceau fiorii. Aș fi strigat, dar vocea îmi amuțise undeva în beznă. M-aș fi zbătut, dar nimic din mine nu mă mai asculta. Închisesem ochii. Tremuram din toate încheieturile. Amorțeam. O transpirație rece îmi curgea pe corp, iar inima – când mi se oprea, când îmi bătea nebunește.

Iar el alerga, alerga și plângea, îl auzeam gemând și strigându-i numele, bufnea cu pumnii în garduri, în case și uneori chiar la el în piept, corpul i se zguduia și plânsul țâșnea din el și mai dureros încă, l-am auzit descuind ușa, izbind-o cu picioarele și trântind-o de perete, l-am auzit suspinând și prăvălindu-se pe jos, o vreme am rămas cu el, l-am mângâiat și l-am alintat, i-am spus că e un om bun, că merită să fie fericit și chiar o să fie, o s-o uite, o să vadă, timpul trece și lucrurile se schimbă și peste câțiva ani o să se mire de naivitatea lui și de el însuși, el e un om prea fin și ea – o femeie înconjurată de bădărani cu miros de ceapă și degete murdare de sos, așa că să facă bine să se ridice de pe jos și să se șteargă la ochi, mă încălzisem și inima îmi bătea tare, iar el începea să se liniștească, dintr-o dată a tresărit, s-a ridicat și s-a repezit să deschidă ușa – și n-avea cine să fie în afară de ea – a luat-o în brațe și l-am simțit cum se schimbă, corpul i s-a întărit și a vibrat, iar sângele a început să-i bubuie, au început să se sărute și să-și spună jurăminte în șoaptă, iar mâinile ei au pornit să se plimbe de sus până jos pe tot corpul lui subțire, pe hanorac și pe blugi, în timp ce vorbea fără oprire, se jura că nunta cu celălalt fusese o greșeală, că ea pe el și numai pe el îl iubea, se jura pe dragostea lor și pe viața mea, dar lui tot nu-i venea să creadă, m-a scos afară și a apucat de nu știu unde o foarfecă, o foarfecă! dar ea nici n-a clipit, l-a sărutat și i-a spus să taie nenorocita de poză de la nenorocita de nuntă, să o despartă de cel cu care numai din greșeală se unise și nemernicul! a ridicat mâna, foarfeca a lucit în lumină, iar mie mi s-a strâns sufletul, dar ea nu l-a lăsat totuși, l-a sărutat, s-au luat în brațe și eu am leșinat, o vreme am zăcut singură și mototolită pe jos, lângă foarfecă, printre haine și mângâieri, ce nenorocire! ce blestem! eu care merit să stau în ramă, pe cel mai frumos perete din cea mai frumoasă cameră, am ajuns să stau pe un covor jegos, ruptă, îndoită și udă, băuseră șampanie și mă stropiseră, eram lipicioasă, mă trăgea curentul și-mi venea să plâng, au trecut ore, zile, ba chiar săptămâni întregi au trecut, am stat cu foarfeca și ne-am povestit amarul, ea avea amarul ei, eu îl aveam pe al meu și uite-așa dintr-o dată printre necazurile noastre auzim ușa deschizându-se și-l vedem intrând, are ochi calzi și verighetă pe deget, mă culege de pe jos, mă netezește și se uită lung la mine, eu mă pierd printre genele lui, iar el scoate din rucsac o ramă, o ramă din cele în care merit eu să stau, zâmbesc și tot sufletul mi se deschide, dar cum se deschide, așa se și închide, în ramă e deja o poză iar în poză sunt ei doi.

Dar ce naivi! Ei cred că o să stea așa zâmbind în ramă până când moartea îi va despărți, dar se înșală, timpul trece și totul se uită, el o să uite care sunt florile ei preferate, ea o să uite că el nu suportă cămășile în carouri, o să-și uite obiceiurile și zilele de naștere, o să-și uite dragostea și pe ei înșiși, o să se certe și-o să zbiere unul la celălalt, iar poza de la nuntă o să zacă aruncată undeva prin vreun fund de sertar cu tot cu ramă și cu jurăminte.

Și-abia atunci o să vină timpul meu; foarfeca o să-l taie din poză, iar eu o să-l iau, o să-i mângâi carnea prăfoasă și o să-l lipesc de mine, de pielea mea veche și mototolită, o să tăcem împreună și multă vreme n-o să se audă nimic în afară de inimile noastre, două inimi de carton care o să bată și după ce inimile de carne ale oamenilor noștri se vor fi stins, o să bată și-o să tot bată și n-o să se oprească decât când un proprietar nou o să intre în casă, o să arunce o privire peste rafturile cu cărți și albume cu poze, peste calendarul îngălbenit de pe perete și peste rama cu o fotografie ciudată de nuntă, o să dea din mână a lehamite și o să ne ducă la gunoi ca pe orice poveste de hârtie ajunsă la sfârșit.