până la vile și acolo l-am văzut pe Pavel, mergând cu mâinile la spate, mut ca o statuie, uneori chiar și porumbeii i se așezau pe umeri și el nu îi alunga, porumbeii se învățaseră să zăbovească pe umerii acestei statui care mergea nu se știe unde, niciodată însoțit, l-am salutat și, încă o minune, el mi-a răspuns, m-am oprit din pedalat, m-am dat jos, am luat bicicleta de coarne și am mers la Pavel, i-am strâns mâna, era o mână rece, ca a morților, și Pavel mi-a spus că în afara copiilor de la școală nu vorbește cu nimeni, dar pentru mine e gata să facă o excepție, ești al profesorilor, nu?, pentru tine voi face o excepție, iar de atunci îl vizitam, pe ascuns, în fiecare zi de miercuri, de la orele cincisprezece, iar Pavel mă învăța totul, mi-a arătat dicționare și un atlas imens, mi-a vorbit despre marile descoperiri geografice, despre revoluții, despre dictatori, despre Lenin, despre legile de funcționare ale universului, despre renaștere și despre filmele de cinema, despre Charlie Chaplin, îl ascultam fără să înțeleg prea multe, dar Pavel vorbea, vorbea înainte, ca și cum ar fi vrut să alunge toată tăcerea din viața lui, nimeni n-a aflat despre întâlnirile noastre, mereu clandestine, mă furișam în casa lui și înapoi în stradă înainte să cadă irevocabil noaptea, dispăream ca un hoț, mă strecuram în cârca bietei mele biciclete, credincioasa mea bicicletă mov și mă înapoiam pe alee înainte să fie prea târziu, așteptând să treacă încă o săptămână, să-l întâlnesc și să-l ascult din nou pe acest profesor cu hainele rupte și fața prelungă, care semăna bine cu a unui catâr, care știa totul despre planete și poeții romantici francezi, ocolit de toți oamenii din orașul nostru, ca și cum ar fi avut ciumă, mulți ani mai târziu am înțeles că de fapt Pavel avea conștiință și că oamenii care duc această cruce sunt blestemați, fiindcă le arată tuturor cât de mărunți sunt, Pavel era lucid și neînduplecat, cu setea lui de cunoaștere imposibil de stins sau de cuprins, un bărbat care voia să știe totul și nu fusese în stare măcar să țină o nevastă, cine să stea cu nebunul, să facă un copil sau doi sau trei sau patru, smintit de cărți și de aceea periculos, Pavel era copacul acela care trebuia ocolit în grădina paradisului, casa lui mirosea a cărți îngălbenite de timp, ținea draperiile mereu trase, era întuneric și era frig și el era o flacără, trebuie să îți spun și despre Mesopotamia, spunea, și se înflăcăra, despre evrei trebuie să îți spun, și trecea prin istoria Ierusalimului, prin cruciade și prin Luceafărul lui Eminescu, navigând ca o corabie pe un ocean infinit, nu știm niciodată nimic,  mai spunea Pavel, de la el am auzit de Socrate, de Einstein și de un scriitor american cu un nume imposibil, Faulkner, știi ce spunea Einstein?, dacă șobolanii ar avea douăzeci de kilograme, ar stăpâni lumea, ce bine că șobolanii nu au douăzeci de kilograme!, ce urâtă ar fi lumea stăpânită de șobolani, dar lumea e oricum stăpânită de șobolani, înțelegeam prea puțin din ce avea Pavel să-mi spună, dar măcar nu îmi era frică de el, până într-o zi când mi-au furat bicicleta, deși o legasem ca de obicei cu două lanțuri groase, pe care cine știe cum reușiseră nemernicii să le spulbere, și m-am întors pe jos pe Alee și căzuse noaptea și a trebuit să o mint pe mama, ceea ce nu făceam, dacă nu era neapărată nevoie, dar acum era, nu era nevoie să afle că îl vedeam pe Pavel, inima ei s-ar fi putut stinge ca o lumină și atunci, ce ar fi fost atunci dacă nu sfârșit lumii, i-am îndrugat verzi și uscate și ea s-a prefăcut că mă crede, dar mi-a interzis să mai întârzii vreodată dincolo de granița orei 18.00, blestemata oră 18.00, n-am mai mers niciodată la Pavel, nu i-am trimis niciun bilet să-l informez despre tragedie, nu mi-am cerut niciodată iertare, nu l-am căutat și nu m-a căutat, într-o zi de iarnă am aflat că a murit singur în casă și nu l-au găsit decât trei zile mai târziu, dacă ar fi avut măcar un câine sau o pisică, un suflet care să fi alertat vecinii, dar lângă el nu era niciun suflet, și Popa Danciu l-a înmormântat în grabă, puțin jenat și pe ultimul său drum nu l-au condus decât elevi de la clasa a șaptea, din Colonie, pe care îi învățase despre Prăvale Baba și Toma Alimoș și Darul lui Moș Miron, dar ei erau bezmetici și nu înțeleseseră nimic, m-am strecurat printre ei și m-am făcut nevăzut înainte să îi coboare sicriul în pământ, când am simțit un ghem de durere în stomac și n-am mai putut să respir și am mers către alee plângând tot drumul, fără să mă vadă nimeni, căci știam deja să devin invizibil