Dă la o parte perdeaua și se uită pe un geam inexistent:

Iar au venit golanii. Nu, că e numai vina mea, că nu trebuia să mă iau eu după bărbată-miu, că să luăm la parter, că o să fim bătrâni și n-o să mai putem urca scările și așa și pe dincolo. Și acum eu sunt văduvă de douăzeci și șapte de ani, Dumnezeu să-l ierte (bate cruce), și el ce face: miroase florile pe dinăuntru, n-are treabă și eu am rămas cu golanii, cu golanii am rămas. Toată ziua și toată noaptea, numai eu știu ce mi-au auzit urechile. Dar nu, că nu le-am zis nimic, ce să le zici, parcă ai curaj să le zici. Cine știe cum te pomenești cu vreuna de îți mută fălcile. Să-mi cadă și ultimii dinți. Nu, spun nimic. Stau așa, așa stau. Vreau să mor cu dinți în gură. La noi, la români, cine moare cu dinți în gură a fost cineva. Că dacă nu-ți păzești tu dinții, cine să-i păzească? Dacă mai eram și eu tânără era altceva, dar așa?

Mariana Bomba. Așa îmi zicea mie și existau și motive pentru asta. Fiindcă eram într-adevăr o bombă. Explodam, dar adevărul e că eram și curtată, da. Bărbatu-meu, Dumnezeu să-l ierte (bate cruce), de ce nu a vrut el să facem un copil, acolo, să avem pe cineva la bătrânețe? Că tot zicea el că ajungem la bătrânețe și uite că el n-a mai ajuns. Păi, de ce? Că nu era sigur pe el, că e al lui, că avea frica asta, intrase frica asta în el, că eu așa și pe dincolo. Și ce, nu era așa? Era, dar nu chiar cum credea el. Și atunci, dacă am văzut că el nu vrea să facă, m-am păzit cum am știut mai bine și uite că acum n-am pe nimeni.