A venit direct de pe plajă. Înaltă, blondă, bronzată. Acoperită din loc în loc de voalurile subțiri ale unei rochii de vară – descoperită din loc în loc de aceleași voaluri. Cu păr lung care știe singur unde și când să se așeze sau să se legene – în vânt, în zborul unei libelule și în urma pașilor ei – să-i atingă obrazul, să-i mângâie umerii, să i se lase ușor pe spate și să-i îndulcească umbra întinsă pe podeaua din lemn de palmier.
Un pas, apoi încă unul și încă unul, un mers fin, o oprire lângă migdalul înflorit, o fotografie, o mână trecută ca din întâmplare pe pielea portocalelor care se rotunjesc în umbră, o oprire sub arcada de unde se vede cel mai frumos marea, un zâmbet misterios și ochii! cei mai frumoși ochi din lume, oare ce povești or ascunde și câte drame? câți alți ochi s-or fi pierdut în albastrul lor, câte speranțe și visuri or fi închis pentru totdeauna în poze, în două vorbe aruncate aiurea și în gânduri, mai ales în gânduri, în gândurile celor care o știu cine mai știe de pe unde și în gândurile celor care de-abia acum o află, ale oamenilor de pe plajă, ale celor răspândiți pe la mesele de pe terasă, ale ospătarului care se împiedică atunci când o vede și pe care doar o minune îl face să-și îndrepte dintr-o dată și picioarele și tava plină cu pahare, paharele se strâng unele în altele, atinse de unul dintre voalurile rochiei ei, ospătarul tremură și transpiră, dar paharele rămân la locul lor pe tavă iar el merge mai departe, urmează să lase băuturile la masa de lângă pantera de abanos, să zâmbească, să se încline și să plece în fugă spre bar.
Oare la ce masă o să se așeze, la masa de la care se vede cel mai frumos apusul sau la cea ascunsă printre migdali? O să se uite spre mare, spre tufele de oleandru sau spre creanga pe care stă papagalul? Poate n-o să se uite nicăieri. Poate o să-și treacă o mână prin păr, o să pună picior peste picior, o să-și aranjeze rochia și o să deschidă meniul, o să treacă de la o pagină la alta, fără să se hotărască ce vrea, iar el o să se îndrepte spre ea, o s-o salute și o s-o întrebe cu ce o poate servi, cu un Mojito, cu o limonadă sau poate cu o înghețată de papaya, ea o să-i zâmbească și-o să-și aleagă ceva sau poate o să-l lase pe el să-i aleagă.
O voce groasă îi oprește gândurile, cineva de la masa din mijloc îi cere meniul, el lasă tava pe bar, ia un meniu și se grăbește să-l ducă, oare ea unde s-o fi așezat? se întreabă uitându-se când spre masa de la care se vede cel mai frumos apusul, când spre cea ascunsă printre migdali, dar ea nu e acolo, ea e chiar în fața lui, la masa din mijloc, o ființă făcută din aur și vis, ospătarul îi întinde meniul, ea trece de la o pagină la alta fără să se hotărască, dar el nu îndrăznește să-i propună nici Mojito, nici limonadă și nici înghețată de papaya, așa că tace și-și freacă de șorț degetele transpirate, nimic nu e mai neplăcut decât pielea udă, dacă o să li se atingă mâinile din întâmplare atunci când îi aduce băutura? dacă o să-l întrebe cum îl cheamă și o să dea mâna atunci când fac cunoștință? dacă…? întrebările îi vin în minte una după alta, un ghem de cuvinte amestecate, de mirări și dorințe, unele vorbesc în șoaptă, altele ridică vocea, iar una strigă de-a dreptul, ai cocktail cu fructul pasiunii? e vocea ei, aceeași voce care ceruse mai devreme meniul, o voce groasă și rea, dar ce contează vocea? ospătarul înghite cu noduri, are gâtul uscat și limba înțepenită, pasiunea îl învăluie, îi desprinde picioarele de pe podeaua din lemn de palmier și-i flutură marginile șorțului pe deasupra meselor, dar vocea nu de pasiune ci de fructul pasiunii întreba, ai cocktail cu fructul pasiunii?, picioarele ospătarului cad cu zgomot pe podea iar marginile șorțului aproape că nu se mai mișcă deloc atunci când răspunde cu gas sugrumat că are, da, are, o să-i aducă imediat un cocktail cu fructul pasiunii, cu multă gheață, cu umbreluță și cu pai, dar ea nu vrea, ce, i-a zis ea să-i aducă? nu i-a zis, de ce se bagă în seamă, de ce trăncănește aiurea și de ce se tot șterge de șorț, e cumva murdar pe mâini? să se ducă să se spele și să cheme alt ospătar sau mai bine să-și cheme șeful, masa are urme de degete de la cei care au stat înainte acolo iar scaunele nu sunt bine aranjate, într-un bar care vinde cocktail-uri la asemenea prețuri totul trebuie să fie impecabil, să le fie rușine, o să le facă reclamație, o să vadă ei, o să vină ăștia de la Protecția Consumatorului și-o să-i închidă, femeia se îneacă de furie, are fața roșie, gâtul plin de vene și ochii răi, întunericul unei nopți polare îi coboară printre gene, pe pielea devenită aspră dintr-o dată și pe mâinile cu care gesticulează șoferește, papagalul scoate un țipăt și zboară de pe creangă, își întinde aripile albastre pe deasupra meselor și lumea toată se umple de cer, dar cerul e o prostie și papagalul tot la fel, Protecția Consumatorului trebuie să-i amendeze și pentru orătania aia plină de bacterii care țipă de-ți sparge timpanele, femeia tace pentru o clipă, își face vânt cu meniul și trage cu coada ochiului spre bar, ospătarul vine alergând cu un cocktail cu fructul pasiunii, cu multă gheață, umbreluță și pai, din partea casei, doamnă, vă rugăm să ne iertați, șoptește el punând încet paharul pe masă, mâinile li se ating din întâmplare, femeia are piele fină și cel mai frumos zâmbet din lume, un zâmbet pe care-l prinde într-un selfie cu apusul, cu cocktail-ul, cu papagalul care zboară albastru înapoi pe creanga lui și cu cuvintele: Liniște. Fericire. Fructul pasiunii.
