Sunt o muscă americană. M-am născut în Arizona acum două săptămâni. Locuiesc într-o haltă, de-a lungul liniei ferate Guadix–Hernán-Valle. Pe aici trec patru trenuri pe zi. Foarte rar coboară sau urcă vreun pasager. De la începutul lui august până acum, la jumătatea vieții, nu l-am văzut pe Jim mai speriat. S-a ascuns lângă hambarul în care se țin cerealele. Pariez că în clipa asta ar vrea să fie în locul meu. Are ochii atât de măriți, încât mi s-a făcut frică și mie.

Ai mei mi-au spus care-i treaba prin locurile astea. E periculos. Oamenilor le e mai ușor să se omoare decât să trăiască. De azi-dimineață simt cum plutește moartea în aer. Am ațipit un pic. Între timp, soarele a urcat până pe mijlocul cerului. Trebuie să fie ora două, pentru că niște cowboys așteaptă trenul. Nu oricine poate suporta peste 107 grade Fahrenheit în lunile de vară, dar se pare că oamenii aceștia trei, înfipți în cizme de piele, sunt obișnuiți cu arșița. Cine știe de când s-o fi băgat Jim în maghernița aia a lui, dar vreau să aflu de ce. Din el văd doar ochiialbaștri și buzele strânse. Arată ca un câine bătut de stăpân, care știe că trebuie să stea la distanță.

Noi suntem multe, dar cred că șoarecii și hienele ne întrec. Noaptea, zgomotele sunt înfiorătoare. Numai foșnete, pași și schelălăituri. Ziua, însă, e liniște. Cum spune Jim – nu se aude nici musca. Azi bate vântul și parcă toate vorbesc pe limba lor. Uite cum trece un coiot bătrân chiar pe lângă linia ferată și se plânge de ceva. Fac un drum să văd ce se întâmplă.

Morișca își răsucește paletele albe și scârțâie ca roțile unui dric care saltă pe un drum pietruit. Telegraful din post se aude ca un scrânciob părăsit de un copil care a murit în somn. În balansoarul de lemn vechi, pe care stătea Jim, e tolănit acum un bărbat. Mă apropii de el. Pare un tâlhar obosit. Nu-mi place fața lui. Lui nu-i place telegraful, pentru că nu-l lasă să ațipească. Îi smulge firele și mă întreb dacă nu o să tragă un glonț și în morișcă. Banda de hârtie e mișcată încă de vânt. Nu o să mai știm nimic despre trenuri. Poor Jim. Toate astea se întâmplă pe tura lui.

Bărbatul are ochi iscoditori. Pe stângul îl ține mijit, de parcă ar dormi pe jumătate. Își acoperă fața cu pălăria, cât să nu-i alunece de pe cap. Îmi displace din ce în ce mai mult. Știu ce am de făcut. Te răzbun, Jim. Așteaptă.

Stai să-l văd pe ăsta negru. S-a dus mai departe, la umbră. S-a așezat fix sub un butoi din care picură. E prost. O să-și ude pălăria. Apa nu-i curată. Nimic nu e curat aici. Poate o să vrea și s-o bea. Oricum, ar fi mai bună decât cea pentru animale.

Blondul stă în soare fără nimic pe cap. E nebun. Mă uit la el îndeaproape. Mai bine s-ar spăla pe față. Nu mai zic de haine. Duhnește a transpirație și a băutură. Își trosnește degetele și-și bagă mâinile murdare în jgheab. Nu le pasă de caii lor. I-au priponit și nu i-au lăsat să se adape. Jim nu vine cu calul în haltă. Merge pe jos, că locuiește aproape. N-am nimic cu animalele astea mari. Când eram mică, mă ducea mama la cirezile de vite să mă joc. Eu mă urcam pe spatele lor, iar ele mă alungau cu coada. Mă întorc la nesuferitul care ne-a izolat. Merg pe fața lui și mă prind bine de firele țepoase. Suflă înspre mine, mother fucker, dar nu mă las. Urc pe obrazul lui. Poate să sufle cât o vrea. Nu mă dă jos. Îi zumzăi la ureche cât două telegrafe. Nu-i place. Normal. Mă așez sub buza de jos. Miroase ca un hoit neîngropat de trei zile. Stai să respir un pic. Mă așez pe spătarul balansoarului. Ar vrea să-mi pună pistolul la tâmplă, dar țeava mă înghite cu totul. Nu mă zbat. Îl înjur în timpul ăsta. Bâzâi cât să-l scot din minți. Trage. Hai, trage. Fuck you. Nu tragi, nu?

Aud trenul. Îmi dă drumul. Mă uit după ceilalți. Jim, să nu ieși. Negrul se ridică, își încarcă pușca, merge spre trenul care oprește. Blondul e pe poziții. Să plece naibii odată. Nu, nu pleacă. Înseamnă că o să coboare cineva. Ia uite. Un pistolar.