pentru fiecare vine sfârșitul lumii
și pentru fiecare vine altfel
am vrea un final unitar
o apocalipsă pe înțelesul tuturor

să mâncăm înghețată și să vedem
cum din ceruri ninge cu căcat
și din adâncuri ies ultimii monștri
eliberați prea târziu, când nu mai e nimic de făcut

curvele și profeții virtuali, impostorii
artiști conceptuali și poeții ratați
ciudații, cititorii jurnalului lui Cărtărescu
toți vor muri, sub zăpada maro

suntem într-un glob pe care mâna unui copil orb
îl tot rotește fără sens prin timp, prin spațiu
unde te duci, iau trenul spre Samarkand
cine căcat ești tu, Guzel Iahina, am strigat

și n-ai mai răspuns nimic, morții tăi de curvă din Kiev
și deodată n-au mai existat răspunsuri
uite încă un sfârșit al lumii
care n-a folosit nimănui la nimic

tristețea mea e purpurie, tristețea ta cum e?

nu sunt din Kiev, boule, de câte ori să-ți mai zic
ai învățat binișor limba română
și eu olecuță de dragoste, dar sfârșitul tot a venit
căci așa e viața asta, mai ales când ești prost

tristețea mea e incoloră, insipidă și inodoră
ca apa, dobitocule, ia uite unde era chimista-nepereche
e toamnă, dar va trece și până o să ningă
o să te și uit, și tu o să mă uiți pe mine

tristețea ta cum mai e?